O apă și-un pământ

”Nu te încarci atunci când lucrezi?”

Am ocazia să lucrez cu cupluri, femei, bărbați, adolescenți, oameni de diferite vârste și cu povești de viață diverse. Am ascultat povești de dragoste, traume din copilărie, oameni care și-au pierdut speranța și au regăsit-o, oameni care s-au pierdut pe ei și încă se caută, alții care au renăscut și mulți care încă încearcă să identifice stadiul în care se află.

Este o onoare pentru mine să observ că aceste suflete au încrederea de a se confesa mie, de a-și dezvălui amintirile și rănile emoționale și de a-și încredința vulnerabilitatea cunoștințelor mele.

Mereu am nevoie de un moment de 5-10 minute înaintea fiecărei sesiuni de terapie, iar acest moment îl folosesc pentru a mă deconecta de la gândurile mele, grijile pe care le am, situațiile pe care le traversez, pentru a face loc celeilalte persoane. Apoi, când sesiunea se încheie, urmează un moment de 15 minute de meditație. Am nevoie să îi dau voie corpului și minții mele să se detașeze de toată informația, tensiunea și emoția pe care a acumulat-o în acele minute/ore.

Sunt momente când plâng și mă cuprinde un sentiment puternic de tristețe, iar în alte momente zâmbesc și simt fericire pentru progresul unora dintre oamenii cu care lucrez, însă niciodată nu simt indiferență. Momentele de meditație sunt doar pentru conștientizarea emoțiilor și stării mele și pentru a le da voie să treacă. Ca om, nu poți să fii impasibil atunci când ești conectat la povestea altei persoane. Atunci când asculți atent, când dorești să înțelegi, când încerci să urmărești o trăire, nu poți să îți pui pe pauză emoțiile. Ajungi să le poți controla foarte bine, dar nu să le faci să dispară.

Eu sunt om… Sunt un om cu multe cunoștințe și o pregătire profesională în acest domeniu, dar sunt tot un om. Un om în fața altui om.

Suntem construiți din aceleași emoții, doar că le-am gestionat și înțeles diferit. Suferințele multor oameni îmi amintesc de experiențe personale sau cu care sunt familiarizată. Bucuriile și reușitele altora mă fac să reflectez la propriile dorințe sau să îmi amintesc de anumite realizări personale.

Așadar, pentru a răspunde la cea mai des întâlnită întrebare pe care am primit-o… da, mă încarc de multe ori, dar este o încărcătură care, în majoritatea situațiilor, mă aduce mereu față în față cu motivul pentru care am ajuns să fiu în postura aceea. Îmi reamintește de ce iubesc ceea ce fac atât de mult! Terapia este atât pentru ei, cât și pentru mine. Eu îi îndrum să se descopere, iar ei mă întorc cu fața spre mine.

La finalul zilei, suntem cu toții niște suflete care își caută drumul spre casă. Unii l-au găsit deja, iar alții încă sunt debusolați și bâjbâie pe întuneric. Ceea ce ne diferențiază de fapt sunt doar câteva cunoștințe în plus, harta pe care o ținem în mână și scaunul pe care suntem așezați în timpul conversației.