Glonțul împotriva râsului

Începând cu martie 2020 am avut șansa să observ radiografia poporului român: mentalitatea, perspectivele, valorile, credințele și principiile care îi ghidează pe majoritatea atunci când iau decizii, când își creează rutine sau își dezvoltă diferite comportamente. Nu pot să spun că m-a surprins, doar că mi-aș fi dorit să nu mi se adeverească temerile. Ei bine, am ajuns să mă obișnuiesc cu comportamentele instinctive pe care le-am observat și la care nu mă așteptam să mai apară după anii 2000, dar parcă îmi doream să se oprească.

Ok, am înțeles, nu am evoluat, dar nu îmi doresc să îmi reamintesc acest lucru zilnic.

În schimb, în aceeași doi ani am observat câțiva oameni cu valori și mentalități curate, autentici și sinceri care au ales să își pună fricile pe pauză, să se concentreze pe ceea ce e în controlul lor și, mai mult decât atât, să ajute. Să îi ajute pe cei din jurul lor, să își ajute comunitatea, să își ajute cercurile din care fac parte, dar și necunoscuți cu care empatizau și cu care simțeau că se identifică. Oameni simpli, dar raționali, care au înțeles că nu avem cum să trăim singuri, izolați într-un apartament cu 2 camere pentru restul vieții. Avem nevoie de comunitate, de societate, de grupuri mici și mari, de diversitate, pentru a putea fi bine. Între timp, acești doi ani au trecut, oamenii au ajuns să accepte, de bună voie, de nevoie, au început să își refacă viața și să se adapteze la noile situații și realități.

24 februarie 2022, o altă dată despre care se va discuta mult de acum înainte, doar că situația este diferită… aici nu este vizată direct toată populația, ci doar două țări: Rusia și Ucraina. Aici vorbim despre o invazie care, deși are ca personaje principale doar două țări, are impact emoțional și psihic la nivel mondial. Într-adevăr, impactul acestui conflict este resimțit și la nivel economic și politic, dar eu voi discuta doar despre primele două menționate.

Așadar, o situație locală care creează un ecou care zguduie echilibrul global. Încă de la primele ore de când s-a aflat situația în Ucraina, oamenii au început să se mobilizeze pentru a oferi sprijin celor care alegeau să plece din calea invaziei, a terorii și a violenței. Oameni simpli, sinceri și îngrijorați care au simțit că pot să ajute, pot face o diferență, care au simțit că nu pot sta pasivi la ceea ce se întâmplă.

Mi s-a părut normal să te introduc puțin în ceea ce urmează să scriu și în subiectul pe care îl abordez pentru a înțelege de unde vine dorința mea de a mă descărca de tot ceea ce am adunat.  

Invazia începe, lumea află despre ceea ce se întâmplă dincolo de Siret, românii se organizează și merg spre granițe: mai organizați, mai puțin organizați, dar în situații spontane, nu este timp de logică și structură. Am fost la curent și în contact cu ceea ce se întâmpla în fiecare zi, iar pentru un moment am simțit o ușurare. De ce ușurare?

Pentru că mă gândeam la oamenii care urmau își părăsească temporar țara, oameni care nu își imaginau că următoarea zi se vor afla într-o țară a cărei limbă nu o vorbesc, gândindu-se care sunt următorii pași, încercând să găsească o urmă de speranță și credință că totul se va termina curând. Mă gândeam la oamenii care cu ochii în lacrimi, doliu în suflet și câteva obiecte care să le ofere liniște și să îi țină conectați la identitatea lor, au ales să treacă granița spre o nouă realitate care avea să li se arate.

Am simțit ușurare pentru sufletele acelea pline de frică, furie și tristețe, deoarece au fost primiți cu brațele deschise, au fost primiți cu căldură, cu compasiune și afecțiune. Au fost primiți ca oameni, de către oameni. Au fost primiți ca oameni, nu ca refugiați, ci ca oameni. Nu este prima dată când evenimente tragice au loc în lume, când mii, sute de mii sau milioane de oameni aleg să treacă granița într-o altă țară pentru a primi sprijin, suport sau doar pentru a se feri de conflict, însă este prima oară când există o mobilizare civică atât de rapidă, puternică, vocală și spontană.

În tot acest timp în care această epidemie de „ajutor” a pus stăpânire pe majoritatea oamenilor, atunci când a fost nevoie să iau o pauză pentru a-mi aduna resursele și energia, m-am așezat puțin pe banca raționalității și a spiritului civic.

Într-adevăr, ca oameni, ca și cultură, ca obiceiuri și convingeri ne asemănăm mai mult cu anumite popoare, decât cu altele și ne identificăm mai tare cu anumite națiuni decât cu altele, dar acest lucru nu înseamnă că unii oameni merită mai multă compasiune și ajutor decât alții, că unii sunt mai oameni decât alții.

Cum spuneam, am simțit ușurare pentru oamenii din Ucraina care ajungeau în România, că nu vor simți marginalizarea și judecata pe care au simțit-o alți refugiați în trecut. Refugiați care erau judecați pentru războiul care avea loc în țara lor, ca și cum ar fi fost vina lor ceea ce se întâmplă.

Sunt atâtea lucruri pe care îmi doresc să le spun și să le subliniez, dar știu că ar dura prea mult și ar deranja prea multă lume, așadar, am ales să le sumarizez în câteva idei punctuale:

– Văd români care se împing orbește să „ajute” refugiații, neținând cont de nevoile lor reale: ce anume au ei nevoie? Nu toți au nevoie de mâncare, de apă, de locuri de cazare, de bani, de haine sau de locuri de muncă. Numai pentru că asta avem de oferit, nu înseamnă că e nevoie să facem o risipă necalculată și irațională de resurse numai pentru că NOI VREM SĂ AJUTĂM, să fim în grupul acela „căruia i-a păsat” și nu a fost indiferent la nevoile aproapelui.

A fost nevoie de câteva zile pentru ca autoritățile să se organizeze și să poată să se gândească ce fel de suport trebuie să ofere, să ofere sprijin din punct de vedere al actelor, al locuințelor, al transportului, hranei, traiului zilnic, să pună la dispoziții informații atât în limba română, cât și în limba engleză și ucraineană. Până când aceste procese au fost demarate, românii au ajutat fiecare cum au putut la graniță, ajutorul de linia întâi cu lucruri de bază, însă acum e nevoie să îi îndrume spre ONG-urile, centrele, asociațiile și autoritățile care le pot susține nevoile constant pe o perioadă de timp. Oamenii care ne trec granița au nevoie de alți oameni, de trăsături umane, de ceea ce a dispărut peste noapte în țara lor. Nu este nevoie de un efort supraomenesc, o specializare sau o pregătire pentru genul acesta de suport, cu toții o avem în noi, trebuie doar să ne dăm voie să fim oameni.

Este  atât de frumos să poți să te gândești la nevoile altei persoane și să ajuți acolo unde ai posibilitatea. De multe ori singurul ajutor pe care îl poți oferi cuiva sunt informațiile sau să îl ghidezi spre un loc de unde poate să primească ceea ce are nevoie, chiar dacă nu ești tu rolul principal și cel care a „încheiat tranzacția” în a oferi ajutor. În momentele acestea nu este vorba despre mine, despre tine, despre noi și despre câte cazuri adunăm la CV-ul social, ci despre celălalt.

-Suntem solidari cu alte popoare, vedem punctele forte, trăsături și valori de apreciat în orice altă naționalitate și ajungem să idolatrizăm orice mică fărâmă de umanitate în alții… până când vine vorba de noi înșine.

Am văzut atâtea persoane care poartă cu mândrie steagul altei țări în semn de respect, solidaritate, apreciere, empatie și afecțiune… dar aleg să îndese tricolorul în cel mai ascuns sertar din casă. Evită să discute despre țara lor când sunt întrebați sau sunt primii care o denigrează și o pun la pământ într-o conversație, iar asta mă întristează.

-Fără să îmi propun, zilele acestea mi-au trecut prin gând o grămadă de întrebări referitoare la noi, la români, la România. Am citit comentarii și am văzut reacții ale oamenilor care apreciau curajul și loialitatea, patriotismul și înverșunarea de care au dat dovadă conducătorii Ucrainei și locuitorii săi. Toate acestea în timp ce spuneau „dacă se îngroașă situația, eu îmi fac bagajele și plec”.

Cum poți să spui că ești inspirat de curaj și loialitate în timp ce îți împachetezi pijamalele? Cum poți să încurajezi oamenii aceia să reziste într-o luptă pe care tu nu ți-ai asuma-o? Cum poți vorbi despre eroism cu lacrimi în ochi în timp ce îți schimbi toți leii în euro și te programezi să îți faci pașaport pentru a fi „asigurat în caz de ceva”?

Mă doare sufletul de ceea ce se întâmplă, mă doare să văd ucraineni slăbiți de puteri cu arma în mână, femei cu copii în brațe încercând să găsească un semn de speranță, vieți pierdute, planuri și vise spulberate.

Mă doare să văd copii ruși cu arme în mână și lacrimi în ochi debusolați și împietriți de frică. Mă doare să știu că un popor întreg va fi marginalizat, judecat și exclus din cauza deciziei conducătorului lor. Mă doare să știu că rușii suferă și plătesc în fiecare minut pentru viețile pierdute în Ucraina, pentru deciziile președintelui lor, pentru neputința pe care o au, pentru „păcatul” și soarta care le-au fost aruncate în cârcă.

Mă doare să văd o nouă realitate, neputință, frică, abuz, lipsă de putere, disperare, furie, răzbunare, ignoranță, nepăsare și atâtea vieți distruse. Mă doare să știu că pentru unii acestea vor fi ultimele imagini pe care le vor vedea, iar pentru alții aceasta este copilăria.

Cum să ne așteptăm ca alte state și alți oameni să țină la țara noastră mai mult decât o facem noi? De ce și-ar dori ei să apere amintiri care nu sunt ale lor? Dacă noi alegem să plecăm și ștergem cu buretele CNP-ul într-un moment care nu este critic pentru România, ce vom face atunci când chiar vom fi în pericol? Dacă noi ne întoarcem spatele, de ce avem așteptarea ca alții să stea drepți pentru noi? Îmi e greu să accept această tristă realitate în care oamenii aleg să abandoneze. Ce se va întâmpla dacă vom trăi un pericol real, dacă vom fi vreodată în situația nedreaptă a statelor care au trecut prin această traumă?

Am realizat din nou, cu tristețe și dezamăgire, că ipocrizia multor oameni nu dispare, ci doar își schimbă culorile, iar de data aceasta s-a întâmplat să fie conflictul care poartă culorile galben și albastru.

Însă cu toată durerea pe care o simt, cu limitarea pe care o am de a putea ajuta mai mult, cu dezamăgirea pe care o trăiesc auzind din nou mentalitatea și perspectiva generațiilor în care mulți credem că va face o schimbare, aleg să cred. Cred că oamenii se vor întoarce către adevărata busolă a acțiunilor lor: sufletul și bunătatea care îi caracterizează! Pentru că suntem un popor bun, suntem oameni cu valori frumoase, suntem oameni care știu ce înseamnă traumele emoționale, ce înseamnă nevoia de ajutor, neîncrederea și nedreptatea. Suntem oameni calzi, frumoși și sinceri, haideți să nu uităm asta atunci când ne este frică. Cred că vom ajunge să blocăm manipularea, influența mass media, știrile publicate pe bandă rulantă care nu fac altceva decât să creeze panică, haos, frică și nesiguranță.

Cred că sunt câțiva, nu mulți, puțini, așa cum au fost mereu, câteva sute sau poate mii, cine știe… care nu se lasă contaminați de indiferența, frică și lașitate. Cred în acei oameni pe care i-am văzut prezenți, care au oferit un adevărat suport, care au lăsat la o parte mândria și judecata, care s-au întors cu fața către refugiați și nevoile acestora, nu s-au axat pe nevoia lor de validare, atenție și importanță… cred că împreună vom aduce acea schimbare. Cred că nu ne vom lăsa blocați de necunoscut și teroare, cred că valorile și credințele noastre sunt atât de puternice, încât ne vor ghida spre cele mai bune decizii atunci vând vom fi nevoiți să le luăm.   

Și apoi mai vine gândirea idealistă, utopică și poate chiar delirantă… cea în care îmi doresc să văd cum oamenii își asumă ceea ce fac, ceea ce creează, ce pornesc, ce alimentează și ce induc. Iar aici vorbesc despre mass media, despre așa numiții jurnaliști. Poate că jurământul pe care unii absolvenți aleg să îl facă la absolvirea facultății ar trebui să devină obligatoriu. Poate cuvintele “jur ca în activitatea mea de jurnalist să fiu corect, să spun adevărul, să fiu de partea dreptăţii, să acţionez spre binele publicului şi să nu induc în eroare. Jur să apăr democraţia şi dreptul la informare al cetăţenilor” ar trebui să devină conștiința fiecărei redacții care tastează cuvinte care urmează să le citească sute de mii de oameni. Mi-aș dori ca persoanele care stau în spatele butoanelor fiecărui articol menit să creeze panică, isterie, frică, dezechilibru și haos să își asume ceea ce se întâmplă printre semenii lor.

La fel ca și în cazul pandemiei, momentele acestea ar trebui să ne aducă împreună, să ne amintească că nu suntem singuri, să ne facă și mai empatici față de semenii noștri, față de vecinii noștri, colegii, rudele, prietenii, necunoscuții cu care vorbim aceeași limbă și împărțim același aer, nu să ne planteze sămânța neîncrederii și mai adânc în suflet și minte, nu să ne facă suspicioși de oricine în jurul nostru și să ne întărească și mai tare egoismul și instinctele de supraviețuire. Pentru cine scrieți de fapt? Pentru ce scrieți de fapt? Ce vreți să atingeți prin cuvintele dramatice, manipularea emoțională și știrile false? Nu înțelegeți că atunci când vă ridicați din fața butoanelor trăiți tot printre noi? Dacă poporul se va dezbina și fiecare va acționa pentru el și voi veți simți acest lucru. Fiți oameni, ajutați la transmiterea informațiilor corecte, ajutați la educarea țării, ajutați la construirea încrederii, contribuiți la pace și speranță, nu vă pierdeți printre rânduri, poze inumane și cuvinte sângeroase.

Zilele acestea mi-a revenit în cap, ca o melodie pe fundal atunci când conduci, vorbele lui Toma Caragiu care uneori îmi aduc lacrimi în ochi, iar alteori dau naștere unui zâmbet. Cu ele voi încheia acest articol, această realitate și răspunsurile cu care am rămas (click pe citat):

Poporul ăsta vreți voi să-l opriți să râdă, să-l dezvățați să râdă… de minciună, de ridicol, de prostie, de hoție, de vorbele voastre umflate? Și, când a trebuit, a luat și toporu-n mână! Și voi vreți să nu mai râdă, să nu mai iubească? Să se plimbe pe străzi cu mutre lungi, ca ale voastre, de sfinți impotenți? Să nu mai râdă poporul român, mă? Ce să facă poporul român? Să se-nchine la căpitanul vostru, la ăsta sau cum mama dracului i-o fi zicând? Asta vreți voi – România cenușie și tristă, fără joc, fără râs, fără bucurii. Hai, Arhanghelilor, trageți! Ce mai așteptați? Trageți! Glonțul împotriva râsului! E bine să râdeți… și poate că râsul nu e de ajuns ca să stea în calea batjocurii, în calea sălbăticiei. Poate mai trebuie și altceva. Opriți să omoare! Opriți să otrăvească sufletele tinerilor, opriți să facă din țara asta a noastră frumoasă și bună un lagăr de concentrare! Opriți să facă din poporul român o victimă… dacă vreți să vă bucurați, dacă vreți să rămâneți oameni!