– S.P, ne-am cunoscut în ianuarie 2020
Cum ai ajuns să alegi să începi sesiunile de terapie?
Am decis să încep terapia într-un moment al vieții în care m-am pierdut pe mine însămi și m-am simțit paralizată, neștiind sau neputând să fac o schimbare de una singură. După ani de zile de lucru într-un mediu toxic și nesănătos, în care am fost constant dărmată, demontată, umilită și terorizată psihic și emoțional, am ajuns să am un burn out serios (chiar dacă îmi iubeam meseria), care mi-a afectat și viața personală. În același timp am trăit într-o relație de corespondență cu partenerul meu, care m-a făcut și mai tare să mă pun pe ultimul loc și să mă deconectez de mine însămi și să uit cine sunt și ce valorez.
Cum a fost procesul tău de a găsi un terapeut potrivit pentru tine?
Am mai facut terapie și în anii tinereții, dar am făcut-o împinsă de la spate și cu scepticism, nefiind un proces care să mă fi ajutat în mod real.
Am avut norocul să dau de Xeni prin două colege cu care lucram la momentul respectiv. M-am gândit că n-are ce să strice și ar trebui să încerc terapia din nou. De data asta, a fost un moment revelator.
Ce așteptări aveai de la terapie înainte de a începe și cum a fost pe parcurs?
Sincer, nu am avut nicio așteptare reală când am început terapia, crezând că va fi ca în trecut, vorbărie multă și falsa impresie că am rezolvat ceva. Dar am avut un șoc și o revelație de la prima ședință. Am fost pusă în fața unei realități la care nu ma gândisem niciodată în viața mea de adolescentă sau de adult și care m-a ajutat să înțeleg omul care sunt, să mă apreciez și să sparg tiparele comportamentale dobândite în ani de zile. Uitându-mă în urmă la tot procesul, pare simplu, dar a fost nevoie de multă muncă să ajung să înțeleg că sunt valoroasă și suficientă în viața mea și să merg înainte în orice context.
Cu ce ai asemăna vizual procesul de terapie?
Cu o oglindă care mă “forțează” să mă uit la reflexia mea și îmi arată tot ce e ascuns în mine, iar odată ce m-am văzut, nu mai pot să mă ignor sau să uit tot ce am descoperit la mine.
Cât de importante sunt temele de casă, răbdarea și încrederea în proces și munca depusă?
E foarte important tot procesul și participarea reală a fiecăruia în descoperirea de sine, în înțelegerea de sine și în vindecare. Pentru fiecare din noi drumul arată diferit, cu suișuri și coborâșuri, zile bune, zile rele, momente în care pare că batem pasul pe loc, dar transformarea e reală, oricât de subtilă pare a fi și e un proces care necesită timp și încredere. Nu cred că terapia funcționează fără implicare personală. “Temele de casă” m-au ajutat să caut răspunsuri în mine și să înțeleg de ce am anumite reacții și trăiri față de evenimentele exterioare. Mă gândesc că dacă aș fi primit răspunsul de-a gata, ar fi trecut pe lângă mine și nu aș fi învățat să-mi gestionez singură emoțiile, trăirile și reacțiile.
Care a fost aspectul cel mai important pentru tine în terapie?
Am ajuns în punctul în care știu că orice s-ar întâmpla în viața mea, am puterea și tăria să merg înainte și să fiu cu adevărat bine, să nu mai uit cine sunt și să am încredere totală în mine că pot să trec peste orice și să iau partea bună a fiecărei situații (deși uneori nu le văd pe toate din prima) și să nu uit că asta înseamnă să crești și să te dezvolți. Asta mi se pare de neprețuit.
Este dificil să ai încredere și să fii vulnerabil față de terapeut? Pentru tine cum a fost?
În general nu mă simt confortabil să fiu vulnerabilă în fața oricui, cu toate că înțeleg importanța și beneficiile. Dacă stau să mă gândesc, față de Xenia nu am simțit că e greu sau nefiresc să fiu vulnerabilă și cred că asta se datorează felului ei de a fi și de a se raporta la mine (profund, fără să fie intruzivă și relaxată. Nu am simțit niciodată presiune sau tensiune din partea ei, în nicio situație sau conversație). Contează enorm terapeutul și tipul de terapie, în trecut tot procesul mi s-a părut forțat, nefiresc și degeaba, iar interacțiunile cu cei 2 terapeuți pe care i-am avut înainte au fost superficiale și impersonale.
Din punctul tău de vedere, care sunt cele mai importante trăsături pe care e nevoie ca terapeutul să le aibă?
Hmmm.. asta e o întrebare dificilă la care nu știu cum să răspund. Să fie așa, ca și terapeutul meu. Adică mi se pare că terapeutul meu este foarte perspicace și simte omul din prima, îl ajută clar și concret, fără să bată pasul pe loc, e foarte ușor și natural de vorbit cu ea și ce am învățat cu ea sunt lecții pe care nu o să le uit niciodată. Are capacitatea de a mă înarma fără să ducă bătălia în locul meu. Nu știu dacă asta răspunde întrebării, dar asta simt.
Dacă ai putea să porți o conversație cu tine, cel de dinaintea începerii terapiei, ce ți-ai spune?
Mi-aș spune să nu las pe nimeni să mă definească, să știu că sunt puternică și valoroasă și să fiu prezentă în viața mea, să nu las lucrurilor să mi se întâmple și să știu că pot să schimb ce nu e bine pentru mine.
Ce le-ai transmite celor care sunt în fața acestei alegeri?
Să nu aștepte soluții rapide și ușoare pentru că nu există așa ceva. Să aibă răbdare și încredere în tot procesul de terapie și să fie deschiși că e posibil să afle lucruri inconfortabile despre ei inșiși, dar prin muncă și perseverență o să ajungă să fie stăpâni pe ei înșiși și pe viața lor.
Dacă ar trebui să descrii cum arată o oră de terapie într-o frază, nu mai mult, cum ar suna?
Să începi discuția cu ceva ce arde pe moment ca pe parcurs să înțelegi “fenomenul” cauză-efect.
Ce simți că ai câștigat și ce simți că ai pierdut de când faci terapie? Concret.
Nu am pierdut absolut nimic.
Ce am câștigat, în schimb, este convingerea că pot să duc orice și să ies mai puternică și mai înțeleaptă din orice greutate și că pot să fiu într-o ralație fără să mă pierd în ea sau să uit de mine, să am loc să cresc în ea și în afara ei.
3 lucruri care ți-au rămas întipărite din terapie și pe care acum le folosești foarte des:
Am învățat cum să îmi comunic nevoile în orice context fără să atac sau să subminez persoana căreia i le comunic, să mă susțin și să mă apăr fără să fiu agresivă sau defensivă și să fiu un pic mai rațională, să nu-mi mai las emoțiile să îmi ghideze reacțiile (la asta încă lucrez, nu îmi iese de fiecare dată).