gift, present, wood-1420830.jpg

Cât de ciudat, să-mi fie greu să primesc ”binele”

– A.A.R, ne-am cunoscut în 2018

“E ziua mea și m-au năpădit gândurile. În proporție de 99 % gânduri bune, pline cu recunoștință pentru experiențele de până acum, pentru oamenii alături de care le-am trăit, locurile minunate văzute și iubirea simțită. Acel 1 % rămas e un fel de doliu pentru ce nu a fost să fie. Încă îl simt, dar e mai ușor de dus și cred că asta a făcut terapia pentru mine. M-a adus într-un loc unde pot să simt cu adevărat binele și de unde mă pot uita cu bunătate și compasiune reală la ce a fost, cum a fost și cum e uneori. Chiar ieri îmi spunea terapeuta mea, Adina, că progresul e ascendent, dar nu linear. Vine cu suișuri și coborâșuri și e așa de important să nu ne descurajăm. “Just keep swimming”(doar continuă să înoți), cum ar zice Dory cu optimismul ei (cei care aveți copii sigur o știți pe Dory). A fost un moment de conștientizare puternic, similar cu multe altele pe care le-am avut în alte sesiuni de terapie. 

Xenia nu este terapeutul meu, ci am bucuria și mândria să o numesc prietena mea. A fost alături de mine în multe situații grele si îmi știe sufletul. Îi prețuiesc bunătatea și știu că este un terapeut extraordinar! Atât de mare e încrederea în competența ei, încât i l-am dat pe mână pe fiul meu cel mare, care se întâlnește și el acum cu frământările vieții de adult și are nevoie să facă asta alături de cineva care îl poate ghida cu bunătate.

Am apelat la terapie din disperare, mă simțeam singură, deși eram cu soțul meu de mulți ani și aveam 3 copii. Mă simțeam deznădăjduită în rolul de părinte, de parteneră, eram plină de frustrare și resentimente în relație și copleșită de anxietate mai mereu, legat de copii, de locul de muncă și de ziua de mâine.  Asta îmi consuma multe resurse și atunci când era nevoie să fiu alături de cei dragi, nu mai reușeam. La început a fost greu în terapie pentru că m-am simțit foarte confuză, întrezăream niște răspunsuri și înțelegeam care e perspectiva sănătoasă, dar apoi mă îndoiam foarte tare de ce trebuia sa fac de fapt și nu prea îmi ieșea bine. 

Am început terapia cu un terapeut recomandat de la locul de muncă. Mi-a placut, mi-a deschis ochii în multe privințe, însă lipsea ceva. Acum, după ce lucrez cu terapeutul actual de aproape 2 ani, îmi dau seama că lipsea o asertivitate din partea primului. Am auzit oameni spunând ca nu le place să meargă la terapie pentru ca se simt “puși la zid”. Eu chiar de asta aveam nevoie, sa fiu confruntată, intuiam că doar așa voi reuși să cresc, să mă vindec. Poate sună clișeic, dar îmi place cuvântul ăsta, vindecare, când vine vorba despre terapie, pentru mine așa se simte. 

Înainte de terapie îmi imaginăm procesul așa cum îl văzusem în filme: eu șezând pe canapea, privită de o doamnă sau un domn preocupat, care dă într-una din cap la ce spun eu. În realitate, în ultimii ani am făcut terapie online și de multe ori mi s-a întamplat să intru în sesiune de pe telefon, din mașină. Era mai liniște și mai intim așa, terapia pentru mine e de fapt o discuție în care acum intru dornică să explorez cât mai profund trăirile date de anumite momente, motivele care m-au făcut să acționez într-un anume fel, așa zisele “triggers”. Cel mai mult îmi place acum să-mi văd progresul, să îmi dau seama cât de diferit pot să văd acum lucrurile și, mai ales, ce alegeri diferite pot face, față de cum aș fi făcut în trecut și să-mi dau seama că mi-e bine. Parcă mă duc la o fântână, însetată și cu găleata goală și plec de acolo cu ea plină cu apă proaspătă, rece, care mă liniștește, mă încântă și mă ține în viață sănătoasă. 

Terapia poate ajunge să îți dea încredere că felul în care vezi lumea, felul în care simți și mai ales felul în care acționezi, s[ fie potrivit și sănătos. Această încredere e cel mai probabil câștigată după mult timp, uneori ani, dar merită. Mie, cea de dinaintea terapiei și celor care se gândesc să apeleze la un terapeut, ne-aș spune să avem răbdare, munca alături de terapeutul potrivit funcționează în timp, însă nu îți dai seama de asta într-un mod foarte evident. Nu ai indicatori vizibili care să îți arate că ai trecut la nivelul următor. Terapia te învață să te observi pe tine, să iei cumva locul unui spectator care vede mai de la distanță lucrurile și în felul acesta se creează o distanță mai mare între stimul și răspuns. Chiar dacă ești enervat sau “activat” de ceva, cum ți se întâmpla în trecut, starea neplăcută nu mai durează atât de mult, iar tu ești capabil să îți dai seama (mai repede) care este răspunsul sănătos sau îți dai seama că de multe ori a nu avea un răspuns, a nu reacționa atunci când ești activat, este alegerea cea mai bună.

Cred că e important ca terapeutul sa fie o persoană caldă, să aibă răbdare, nu aș putea “lucra” cu o persoană agitată, care simte nevoia să umple rapid tăcerea și nu poate să îmi dea spațiu să mă duc mai adânc în mine să aduc la suprafață răspunsuri sau emoții. Trebuie să se poată conecta, să fie prezent(ă) în interacțiune pentru a putea ghida cu întrebările potrivite procesul de descoperire, de conștientizare. Îmi doresc să lucrez cu o persoană optimistă, veselă, care se poate bucura alături de mine și de progresul făcut. Și să îmi dea siguranța ca e competent(ă), nu bâjbâie și nu mă lasă fără răspunsuri. 

De când am început terapia au intervenit multe schimbări în viața mea, câteva mari provocate chiar de mine. Am ales să ies dintr-o căsnicie în care eram profund nefericită, în care orice încercare de comunicare mi-era întâmpinată cu tăcere sau, dacă insistam, cu învinuire. S-ar putea spune că mi-am pierdut familia, însă îmi dau seama că eu, cea de atunci, nu eram deloc bine și nu aveam cum să fiu bine pentru copiii mei. Am acum conversatii cu băieții cei mari și cu liceenii pe care nu le-aș fi crezut posibile, nu i-aș fi crezut pe ei în stare de o asemenea profunzime și nu aș fi fost eu în stare sa fiu autentică și vulnerabilă cu ei, așa cum pot sa o fac acum. Am tânjit mereu să mă simt autentică, să pot fi eu, însă doar intuiam cum ar fi asta, acum trăiesc asta și e un sentiment fantastic de bun. 

Cum spuneam, e ziua mea azi. În trecut mă gândeam cu groază că trebuie să mă văd cu oameni, să primesc îmbrățișări și cadouri, să “fac frumos”. Simțeam fizic anxietatea doar la gândul ăsta, aș fi dat orice să evit conectarea asta forțată, așa o resimțeam eu. Cât de ciudat, să-mi fie greu să primesc ”binele”, așa a fost multă vreme. Însă acum e atât de diferit și atât de frumos! Cer eu îmbrățișări, primesc cu drag și bucurie iubirea celor dragi și mă simt prețioasă, prețuită și binecuvântată”.