Cred cu tărie în faptul că fiecare dintre noi avem propriul drum de parcurs în această viață. Drumul pe care îl poate observa oricine din exterior (evoluția fizică, pașii pe care îi facem spre școală, primul loc de muncă, prima relație etc.) este însoțit de alte poteci adiacente, ce influențează foarte mult deciziile pe care le luăm. Una dintre aceste cărări este cea emoțională.
În ultimii 4 ani am început să acord tot mai mult timp emoțiilor mele, stărilor și trăirilor pe care le simt. Totul a început într-o dimineață.
M-am trezit și mi-am spus că mă urăsc. Nu știam de ce. Nu știam să spun ce anume mă deranjează atât de tare, dar știam că nu suport acel sentiment.
Am blamat multe persoane din jurul meu pentru ceea ce simțeam, regretam situații în care mă aflam și aș fi făcut orice să neg emoțiile mele și să îmi distrag atenția de la ele.
Spuneam că o să treacă, că este doar o perioadă, că toată lumea le are, până când am realizat că acea perioadă dura deja prea mult.
Obișnuiam să întreb oamenii din jurul meu ce părere au despre mine, să îmi împărtășească viziunea lor, iar ceea ce auzeam era înfricoșător. Eram opusul a ceea ce mi-ar fi plăcut să devin. Eram ceea ce nu respectam, ce evitam, ce desconsideram… dar cum era posibil?
A fost o perioadă lungă de blamare, de pedepsire și de neacceptare a faptului că eu nu eram cine mi-aș fi dorit. În timpul acestei lupte pe care o duceam cu mine în interior, relațiile din jurul meu începeau să se deterioreze, iar eu să mă izolez tot mai mult înlăuntrul meu. Ce ironic, nu? Să fiu închisă într-o încăpere alături de o persoană pe care o detest! Îmi era jenă să recunosc că sunt atât de departe de omul care aș vrea să devin, eram doar un eșec al unor iluzii și dorințe.
Tot acest război emoțional a pornit de la câțiva factori externi care nu erau în controlul meu, dar au avut efect direct asupra mea: sănătatea.
Nu am știut cum să reacționez la schimbările care se produceau în interiorul meu, atât fizic, cât și emoțional, le-am negat, ele continuând să se dezvolte. Faptul că toate schimbările care s-au produs nu erau cauzate de mine, mi se părea un motiv suficient de bun pentru a mă revolta, pentru a nu le accepta și pentru a nu lupta împotriva reacțiilor pe care le provocau.
“ Dacă nu eu le-am provocat, atunci de ce trebuie să le repar tot eu? Nu e corect!”
Îmi aduc aminte și acum momentele în care strigam în fața oglinzii că nu e corect, dar deja mă aflam într-o luptă. Mi-a luat mult timp până să realizez că eu eram în ring deja, indiferent dacă îmi plăcea sau nu, runda începuse, iar eu mă loveam mult mai tare decât o făcea adversarul meu.
Au fost nopți întregi de insomnii, zeci de ore de plâns, sute de gânduri negre și luni de depresie pe care le-am trăit în negare și neacceptare. Apoi… s-a întâmplat.
Era o zi de joi în care m-am ridicat din pat și m-am dus în fața oglinzii urmând ritualul zilnic. Stând în fața oglinzii am început să o umplu toată cu tuș negru. Apoi, am șters doar partea unde mi se vedeau ochii… M-am privit timp de 40 de minute fără să zic nimic. 40 de minute în care plângeam, mă opream și încercam să înțeleg ce se întâmplă cu mine.
Pentru prima oară, în ultimii ani, am început să vorbesc cu mine fără să urlu.
“Asta ești tu, asta este cartea ta de vizită, cheia casei tale, replica cu care te prezinți, părerea pe care o lași… ceea ce vezi acum în oglindă. Ochii tăi sunt ochii celor din jurul tău. Te urăști? Asta vor face și ei. Te respecți? Te vor respecta și ei. Dacă nu îți place ce vezi, ai de ales: fie schimbi imaginea, fie închizi ochii!”
În ziua aceea am stat aproape 9-10 ore pe internet căutând librării online, am ascultat interviuri, am cumpărat 15-17 cărți și mi-am promis că singurul moment când voi alege să închid ochii va fi când nu voi mai avea altă variantă deoarece le-am epuizat pe toate.
Au fost sute de discuții purtate cu mine, ore în care citeam încontinuu, îmi luam notițe, îmi lipeam bilețele și idei, promisiuni și obiective în interiorul dulapului, pe ușă, pentru a le vedea doar eu. Simțeam rușine, durere, dezamăgire, iar, cu cât mă distanțam mai mult de ele, cu atât voiam să le fac uiate mai repede.
Toate relațiile au avut de suferit în acest timp de schimbare și dezvoltare pe care l-am parcurs, iar pentru multă vreme am ales să țin acest proces sub cheie.
În timp ce relația mea cu mine se îmbunătățea, bilețelele de pe ușă deveneau tot mai puține, iar mesajele se impregnau în mintea mea, nu pe hârtie, am realizat că nu pot nega existența acestei lupte, iar prezența mea în momentul acesta este datorat ei.
Așadar, m-am așezat la o masă și am scos toate hârtiile pe care le lipisem în dulap, iar acum se aflau într-o cutie, toate scrisorile adresate relațiilor pe care le-am avut, toate jurnalele în care mă confesam și le-am rectitit.
Am început să plâng, iar pentru prima oară în mult timp, aceste lacrimi nu ardeau, nu dureau, ci erau lacrimi de ușurare, de bucurie, de liniște…Reușisem!
În drumul meu de până acum, dezvoltarea și maturizarea emoțională au fost niște momente cruciale pentru persoana care sunt astăzi, iar modul în care am ales să celebrez această etapă este prin publicarea primei mele cărți, o carte de confesiuni emoționale, despre emoții, despre trăiri, despre experiențe reale care au dat naștere identității mele.
Această carte reprezintă ochii din oglindă, reprezintă absolvirea examenului de descoperire, acceptare, înțelegere și sărbătorire a sinelui. Este o carte care prezintă vulnerabilitatea, teama și durerea care m-au însoțit mulți ani în care alegeam să proiectez o mască dură, puternică, sigură pe sine și rece.
Această carte o să te lase să mă cunoști, să te identifici cu mine și să-ți împărtășești emoțiile. Prin ea am ales, pentru prima oară, să îmi las experiența văzută, să o recunosc, să o îmbrățișez și să fiu recunoscătoare pentru modul în care am gestionat-o.
Voi încheia acest articol cu un pasaj dintr-o confesiune care reflectă o parte din experiența și călătoria mea. Poate, citind-o, vei descoperi conversații pe care nici tu nu le-ai avut încă cu tine:
“Simt cum capul meu a devenit un spațiu prea mic pentru toate gândurile care îl străbat acum: toate remușcările, părerile de rău, speranțele, dorințele, nostalgiile, judecățile, înjurăturile, amintirile frumoase, scenariile nerealiste, dar și ipotezele dramatice se zbat să se facă auzite.
Te înjur, te urăsc, regret că te-am cunoscut, apoi iar te iubesc și îmi e dor de tine și mă simt binecuvântată că te-am avut. Nici eu nu mai știu cine ești și ce reprezinți pentru mine.
Degetele mă dor de la cum strâng stiloul în mână, foaia se îndoaie de la cum apăs fiecare cuvânt pe hârtie și cerneala se întinde deoarece nu apucă să se usuce din cauza fluxului emoțiilor care se scurg din ea“