– A. C, ne-am cunoscut în aprilie 2020
Cum ai ajuns să alegi să începi sesiunile de terapie?
M-am despărțit (din nou) de partenerul meu, nu pentru că nu mai existau sentimente, ci pentru că eram diferiți și nu aveam niciun viitor. De această dată chiar am încercat să nu mai dau înapoi pentru că de fiecare dată ajungeam în același punct: nefericiți, nemulțumiți, neînțelesi, fiecare, pe rând. Din cauza insistențelor și acțiunilor lui, când “împăcarea” părea singura soluție de a termina cu stresul, de a-mi atinge liniștea, a făcut ceva ce m-a rănit foarte tare. Atunci am avut un moment de conștientizare, un “nu e ok”, “am mai fost aici” și “nu vreau viața asta”. Îmi doream să ies din asta, dar nu știam cum. Și atunci mi-am adus aminte de Xenia.
Cum a fost procesul tău de a găsi un terapeut potrivit pentru tine?
În pandemie m-am auzit cu o prietenă cu care nu mai vorbisem de jumătate de an. Încrederea pe care o avea în ea și modul diferit prin care se raporta la situațiile dificile din viața ei m-au făcut să o întreb de unde a venit acea schimbare de atitudine. Răspunsul ei a fost “Xenia”. Puțin mai târziu, când am avut nevoie, mi-am adus aminte de evoluția prietenei mele și am hotărât să încerc și eu.
Ce așteptări aveai de la terapie înainte de a începe și cum a fost pe parcurs?
Am mai făcut terapie în trecut, credeam că știu cum funcționează, dar a fost total diferit. Diferența a constat în:
– Timpul alocat ședinței: e greu să ți se strecoare în față o hârtie de feedback după fix 50 de minute, iar tu să trebuiască să dai o notă, în timp ce ești cu mucii în barbă și încă 3 idei pe țeavă, dar îți ridici fundul și pleci, pentru că acesta este semnul că ședința s-a încheiat. Xenia nu m-a lăsat niciodată să ies din ședință supărată, plânsă sau cu întrebări. După ce încheiam apelul, aveam o super încredere și mă simțeam ca o luminată, pregătită să înfrunt orice.
– Programările: săptămânal, 50 de minute, aceeași oră, același loc. Nu! Cu Xenia nu am avut această frecvență și m-am mirat când mi-a zis “facem programare pentru următoarea ședință după ce îți faci tema”. E un lucru pe care l-am apreciat foarte tare, să pună accent pe progresul meu, să mă ambiționeze să iau măsuri și să devin o versiune mai bună a mea.
– Urgențele: să îmi fie oferit suportul între programări, printr-un mesaj, atunci când sunt în mijlocul crizei și nu știu încotro să o apuc… Uau! Ca un prieten.
– Dialogul: nu a fost nevoie de un monolog de 2 luni din partea mea, în care să-mi povestesc toată copilăria, adolescență, relația cu mama și tata și toate traumele trecute, înainte ca Xenia să deschidă gura. Nu a avut nevoie de biografia mea completă înainte de a mă îndruma. A vorbit, a pus pauză acolo unde eu aveam nevoie și am discutat punctual. Problema mea se desfășura în prezent și ea mi-a oferit suport în acel moment.
Cu ce ai asemăna vizual procesul de terapie?
Pfuuu, greu… Lumină albă. Poate fi luat spiritual (raza de lumină revelatoare) sau mot à mot, lumina ecranului laptopului.
Cât de importante sunt temele de casă, răbdarea și încrederea în proces și munca depusă?
Sunt. Temele de casă pot fi enervante și dificile, dar doar reluând și aplicând ce discuți în ședințele de terapie sedimentezi și schimbi comportamentul. Dacă vrei rezultate pe termen lung, trebuie să ii dai o șansă terapiei. Așa traduc eu răbdarea și încrederea: i-am dat o șansă Xeniei să mă facă sănătoasă la cap, deși știu că de fapt mi-am dat mie șansa.
Care a fost aspectul cel mai important pentru tine în terapie?
Siguranța.
Este dificil să ai încredere și să fii vulnerabil față de terapeut? Pentru tine cum a fost?
Înainte de prima ședință îți pui tot felul de întrebări și pornești la drum cu îndoială. După prima ședință îți dai seama că nu este dificil, pentru că terapeutul ia ceea ce îi spui exact cum îi spui. Nu am simțit în interacțiunea mea cu Xenia părerile, experiența și alegerile ei personale. Întrebările pe care le-am primit au fost atât de corecte și revelatoare, încât vulnerabilitatea s-a arătat fără să îi dau voie. Bineînțeles, au existat și momente în care m-am simțit rușinată să spun ceva cu voce tare, dar dorind să schimb ceva la mine, m-am simțit datoare față de mine, în primul rând, să prezint toate datele.
Din punctul tău de vedere, care sunt cele mai importante trăsături pe care e nevoie ca terapeutul să le aibă?
Empatic, autentic, onest, modest, uman, să aibă valori similare cu ale mele. Având contact cu un alt terapeut în trecut, acestea sunt aspectele care au făcut diferența. Deși nu mi-am dat seama de la început, pentru mine a fost important ca ea să îmi vorbească de la egal la egal, nu dintr-un scaun, stând picior peste picior și analizându-mă; a fost important să îmi vorbească, nu să zică doar “aham” și “de ce crezi asta?”; să văd în ea un pic din omul din afara ședințelor, să îmi confirme că mă înțelege, că empatizează cu mine.
Dacă ai putea să porți o conversație cu tine, cel de dinaintea începerii terapiei, ce ți-ai spune?
Varianta dură, pe un ton impunător, care funcționează la mine: ”Stop! Nu te băga în rahat, că știi deja că nu îți place. Vorbește cu cineva (și nu mă refer la prieteni, partener, familie).”
Varianta dulce, cea pe care o prefer în interacțiunea cu oamenii mei: ”Tu știi deja ce vrei să faci, cine ești și cum vrei să te vadă ceilalți. Ai toate instrumentele, dar ai nevoie de cineva să îți arate cum să le folosești. Începe acum, nu mai aștepta!”
Și un mic extra, care a fost turn off în a alege-o pe Xenia: ”Dă-i pace, lasă vârsta și nu te mai lega de orice detaliu pentru a amâna prima ședință! Încearcă și vezi cum merge!”
Ce le-ai transmite celor care sunt în fața acestei alegeri?
Le-aș transmite varianta dulce, pe care am spus-o mai sus. Încearcă 2 ședințe și îți vei da seama dacă ai chimie cu terapeutul tău sau nu, dacă te poate ajuta, așa cum s-a întâmplat la mine.
Dacă ar trebui să descrii cum arată o oră de terapie într-o frază, nu mai mult, cum ar suna?
Timpul tău cu tine, cel adevărat și realitatea pe care nu o recunoști, deși o cunoști!
Ce simți că ai câștigat și ce simți că ai pierdut de când faci terapie? Concret.
Mă privesc altfel, am încredere în mine și în forțele proprii, mă apreciez și am spus cu voce tare că sunt fericită cu cine sunt, cum sunt și ce am. Am limite acum (!!!) și le comunic. Gestionez altfel interacțiunile cu oamenii, nu mai ofer păreri ca înainte și nu mai accept “sfaturi” nesolicitate. Știu să zic “nu”, cer respect și nu mai accept mizerii (cel puțin nu la fel de mult ca înainte). Nu sunt o floricică optimistă 24/7, dar și când îmi este rău, nu mă mai afund ca înainte.
Ce am pierdut? Nimic! Nu consider că se încadrează la pierderi, dar oamenii din jurul meu se cern încontinuu. Îi apreciez pentru ceea ce mi-au oferit, dar dacă nu ne mai sincronizăm, să nu ne pierdem energia (cunoștințe, prieteni, neamuri, colegi, iubiți).
3 lucruri care ți-au rămas întipărite din terapie și pe care acum le folosești foarte des:
1. Să fiu eu așa cum sunt de fapt, cu încredere și curaj. În terapie am încercat, apoi am început, iar acum continui.
Folosesc foarte des:
2. Întrebarea “ce ar zice Xeni?”, pentru că uneori îmi este atât de greu să îmi recunosc adevărul dureros și este mai ușor să folosesc această paralelă.
3. Caietul de notițe: toate ideile principale pe hârtie. Când mă simt rău sau că mă afund, reiau informația aleatoriu.