Mereu m-am bucurat de faptul că trăim într-o lume unde sunt multe opțiuni, unde poți să alegi ce îți dorești să mănânci/îmbraci/asculți/porți/înveți, având posibilitatea să te descoperi și să manifești personalitatea și identitatea în mii de feluri. Dar, ca orice monedă, și aceasta are 2 fețe: normalizarea alegerii mele VS defăimarea alegerii tale. Sunt convinsă că nu sunt singura care a văzut persoane care sunt agresive când vine vorba despre punctul lor de vedere și credințele personale, care își doresc să existe un singur adevăr absolut, mai exact, al lor.
Într-un fel, am ajuns să înțeleg și această atitudine, având în vedere că, în majoritatea cazurilor, această abordare se poate observa la persoane care depășesc o anumită vârstă, cărora le este greu să diversifice, nu sunt foarte flexibili și sunt dependenți de rutine și control. Pentru ei este mai ușor să funcționeze toată lumea cu același adevăr și aceeași realitate, este mult mai predictibil și simplu.
Însă în acest articol voi face referire la o altă categorie de oameni; la acei oameni care își transformă frustrările, insecuritățile, suferința și fricile într-o mișcare, într-un trend, într-o ”perspectivă” și ”abordare”. Am norocul să lucrez într-un domeniu unde aud sute de povești de viață și cunosc zeci de oameni frumoși, vulnerabili și curajoși. Majoritatea dintre ei au depășit momente greu de imaginat, unii încă încearcă să înțeleagă ce se întâmplă în viața lor, iar alții se conving să nu se dea bătuți, dar cu toții sunt niște oameni frumoși, puternici și motivați. Ei bine, atunci când trăiești o viață liniștită, unde primești aproape mereu ceea ce îți dorești (atât material, cât și fizic și emoțional), unde există un cerc de siguranță pe care te poți baza, iar când persoanele dragi ție îți oferă tot suportul și susținerea pe care o au, este greu să îți imaginezi o altfel de viață, cu alte opțiuni și concluzii. Dar haideți să explorăm puțin cum arată aceste lumi…
Atunci când, încă din copilărie, sentimentul cu care ești obișnuit este cel de rușine, vină, abandon, respingere, tristețe, furie, frustrare și/sau nedreptate, opțiunile pe care le ai ca manifestare sunt limitate. Așadar, fie ajungi să crezi acele emoții și te lași copleșit de ele, ocupând scaunul ”victimei”, fie îți aduni resursele puține și limitate care mai există și le combați folosind diferite tehnici și instrumente pe care le înveți de-a lungul vieții.
Nu vei ști cum să reacționezi când ești mic, iar cel mai probabil vei ajunge să crezi că meriți să simți acele emoții, că ești vinovat de ceva anume, că nu ești bun/capabil de nimic, că ești urât/ă, prost/proastă, incapabil/ă etc. Însă atunci când crești, ai opțiunea să vezi realități diferite și să fii expus la mai mulți factori decât cei din copilărie, aici începe adevărata bătălie de fapt, unde e nevoie să alegi ce realitate îți dorești să dezvolți mai mult: cea cu are ai fost obișnuit până în acel punct sau una nouă? Majoritatea persoanelor care ajung la această intersecție recurg la terapie, unde învață diferite metode prin care să proceseze și să reacționeze la ceea ce se întâmplă în jurul lor, astfel încât să ia decizii benefice pentru ei.
Dar acest drum este greu, cu mult disconfort, durere, tristețe, retrăire/reamintire a momentelor dificile care ne-au urmărit ani de zile, cu multe momente în care ne dorim să abandonăm și să ne pierdem speranța. Pe acest drum este nevoie de multă asumare, răbdare, încredere, reziliență și iubire de sine. E greu, credeți-mă, dar merită!
Pentru că oamenii au căutat mereu să simplifice procesele complicate și obositoare, așa a apărut acest grup care m-a ”inspirat” în a scrie articolul: cei care își doresc rezultatul muncii și a procesului, însă fără a depune efort.
Da, da, vrem și noi să fim bine, fericiți, împliniți, liniștiți, să ne bucurăm de viață și să ne asumăm alegerile și deciziile pe care le luăm, să avem relații sănătoase și să nu mai cărăm sacul greu cu bolovanii rușinii, a tristeții, durerii, dezamăgirii, abandonului și urii, dar vrem ca acest rezultat să vină la noi, nu avem răbdare și ”nervi” să lucrăm luni de zile sau chiar ani la el.
Mi-aș dori, pentru câteva minute, să ne aducem aminte cât de mult au însemnat mișcările activiste care au schimbat istoria din multe puncte de vedere ( Malcolm X, Mahatma Gandhi, Martin Luther King, Nelson Mandela, E.P. Thompson etc.) În ultimii ani se văd tot mai multe grupuri și mișcări care susțin diferite perspective și opinii, însă observ că oamenii sunt atât de influențați de cuvântul ”mișcare”, încât nu mai acordă importanță mesajului sau ideii pentru care militează.
Ei bine, am ajuns la nucleu acestui articol, și anume, voi vorbi despre acel grup de oameni care, în loc să își ia experiențele și trăirile care i-au marcat și afectat emoțional în trecut și să le transforme într-o rampă de lansare pentru o variantă sănătoasă a lor, încearcă să normalizeze un mod nesănătos și disfuncțional de a se raporta la diferite experiențe pe care le-au trăit ca stiluri de viață devenite mecanisme de coping sau de apărare. În tot acest timp am în minte un exemplu foarte viu, și anume o doamnă/domnișoară pe nume Kelli Jean Drinkwater, care este speaker/coach/influencer/trend setter/ activistă etc. pe tema body shaming, bullying și orice discuție care are legătură cu iubirea propriului corp, a stereotipurilor legate de frumusețea fizică și standardele societății când vine vorba de frumos.
S-a întâmplat să descopăr un discurs de-al ei pe care l-a susținut în cadrul TEDx, un format care dezamăgește din ce în ce mai mult în ultimii ani, unde a discutat despre modul greșit în care societatea se raportează la persoanele supraponderale. Mai jos veți găsi video-ul, pentru a înțelege ce urmează să citiți în continuare:
Mereu am susținut diversitatea, acceptarea, empatia, compasiunea, ascultarea și îmbrățișarea a ceea ce este nou și nu cunoaștem. Voi continua să militez pentru curiozitate, nu pentru judecată, pentru înțelegere, nu pentru critică, dar la fel de puternic voi susține și rațiunea acolo unde este cazul și voi numi penibilul penibil când este nevoie.
În majoritatea discursurilor, interviurilor și prezentărilor doamnei Kelli Jean Drinkwater, aceasta prezintă problema obezității ca pe o alegere sănătoasă de a accepta, îmbrățișa și iubi cine ești, fără a-ți dori să faci o schimbare. Haideți să clarificăm câteva aspecte de la început: este o diferență între a fi supraponderal, a avea câteva kilograme în plus și a fi obez morbid. Este o diferență între a purta XL la îmbrăcăminte și a gâfâi în momentul în care ții un discurs, din picioare, timp de 10 minute. Este o diferență între a nu fi o persoană activă fizic și a te opri la fiecare 5 trepte urcate pentru că nu face față corpul la acest nivel de ”efort”. Normalizarea bolii și dezinformării este greșită, este o atitudine toxică, care face rău!
Mi-am luat timpul necesar pentru a analiza acest video de 12 minute bucată cu bucată, iar tehnica folosită de această doamnă, tehnică foarte populară în rândul multor activiste care au devenit lideri de mișcare în urma unor traume emoționale sau experiențe care le-a marcat, este la fel de greșită și toxică precum mesajul. Încă de la începutul discursului, aceasta doamnă încearcă să influențeze/manipuleze modul în care publicul prezent în sală se va raporta la aspectul său fizic, prin introducerea rușinii la nivel subliminal (voi spune ceea ce cred că gândiți legat de cum arăt, ca atunci când gândiți acest lucru, să vă simțiți prost sau să vedeți că știu ce părere aveți, iar acest lucru nu mă afectează): ” Nu știu dacă vreunul dintre voi a observat, dar sunt grasă. Sunt elefantul din cameră, iar când am venit spre scenă, unii dintre voi s-au gândit că va fi amuzant sau poate v-ați gândit de unde îmi iau această încredere în mine, deoarece este foarte greu să credeți că o femeie grasă ar putea să aibă încredere în ea. Poate că v-ați întrebat dacă am diabet, un partener sau dacă mănânc carbohidrați după ora 19.00.”
Într-adevăr, există stereotipuri legate de majoritatea trăsăturilor (culoarea ochilor, a părului, a înălțimii, greutății, accentului etc), iar atunci când vedem o persoană supraponderală, tindem să asociem automat greutatea persoanei cu o lipsă a disciplinei alimentare sau a activității fizice, mâncatul excesiv de dulciuri sau carbohidrați, lipsa afecțiunii, a stimei de sine și a fericirii. În foarte multe cazuri s-a demonstrat că o greutate anormală (subponderală sau supraponderală ) este cauzată de diferite disfuncții ale corpului de care oamenii nu sunt conștienți.
Primele 2 minute și jumătate ale discursului ajută la conștientizarea și educarea publicului în legătură cu stereotipurile, tendința de a judeca și de a avea impresia că noi știm adevărul și realitatea și nu acceptăm o altă opțiune. În schimb, următoarele 10 minute reprezintă dezinformare, toxicitate, limitare, frustrare și subiectivism. Omul nu este reprezentat doar de personalitatea sa sau de corpul său, cum nu este reprezentat doar de CNP-ul său, de culoarea ochilor, părinți,bunici, școala pe care a făcut-o, cartierul unde a crescut sau alergiile pe care le are. Toate aceste trăsături și caracteristici adunate ne vor oferi ADN-ul persoanei pe care o avem în față (părinți, bunici, frați/surori, prieteni, școală, hobby-uri, relații, trecut, emoții, reacții, alegeri, lipsuri, succese, eșecuri, dorințe, vise, regrete etc.), așadar nu există un corp fără o minte, o minte fără un suflet sau un suflet fără un corp.
Faptul că această doamnă alege să se ascundă în spatele frazei ” am ales să mă bucur de corpul meu, nu să dau voie altcuiva să îmi spună cum ar trebui să arate pentru a mă putea bucura de el”, nu face altceva decât să încurajeze persoanele care se află într-una din cele două extreme (supraponderal/subponderal) să nu știe să evalueze o situație în care se află ca fiind benefică pentru ei sau sănătoasă. Tot această doamnă spune ”în loc să ne ghidăm după IMC (indicele de masă corporal), noi ne focusăm pe sănătatea mintală și well-being”, dar ce nu înțelege ea este că NU ESTE O ALEGERE între starea mintală și cea fizică, ci la fel de mult contează amândouă.
Cum poți să susții faptul că această comunitate de persoane supraponderale/obeze practică iubirea de sine, dar nu se iubesc suficient de mult încât să poată să țină un discurs de 10 minute fără să gâfâie sau să transpire, nu pot să se plimbe mai mult de 10 minute prin parc să se bucure de natură, deoarece corpul obosește, iar circulația sanguină este proastă. Atunci când ai această poziție în care, dintr-un motiv sau altul, oamenii te ascultă, se regăsesc în experiențele tale, se identifică cu poveștile tale, este atât de importat ce mesaje alegi să transmiți. Singurii oameni care își doresc atenție și să fie văzuți atât de mult, sunt cei care nu au primit-o sau au fost ignorați (identitatea lor nu a primit validarea și atenția de care aveau nevoie), precum oameni care strigă în gura mare ”uitați-vă la mine, am încredere în mine!” sunt cei care sunt terifiați și plini de insecurități. A încerca să te ascunzi în fața mulțimii este cea mai bună deghizare a fricii și a insecurităților, dar să nu uităm că reprezintă de fapt… o deghizare.
Așadar, înainte să vă lipiți de toate grupurile, mișcările și trendurile care par să vi se potrivească, gândiți-vă de fapt, ce aveți în comun cu acei oameni? Sunt valorile, mentalitatea sau anumite emoții pe care le stârnesc în voi? Ce anume simțiți când îi urmăriți? De ce credeți că acea persoană vă reprezintă pe voi atât de bine? Nu faceți exact ceea ce spuneți că evitați, și anume să lăsați o persoană să vă definească alegerile! Doar pentru că aveți anumite trăsături în comun, asta nu înseamnă că gândiți și simțiți același lucru.
Ridiculizarea, marginalizarea, judecata, batjocura și ura nu vor ajuta niciodată la închegarea societății, la înțelegerea celuilalt și la crearea unor spații care oferă siguranță emoțională, acceptare și iubire necondiționată. Dar nici ignorarea, distragerea, nepăsarea și minimalizarea realității nu vor ajuta la integrare, acceptare și evoluție. Cred că ambele părți mai au mult de muncă până când vor putea să se așeze la masă și să poarte un dialog. Încă trăim vremuri în care fiecare parte își adună urmăritori, își pregătesc slogane, povești de viață, exemple, motto-uri și campanii, dar sunt fie prea îndurerați, speriați și afectați, fie prea încrezuți pentru a asculta și cealaltă parte a poveștii.
Nicăieri nu vom putea trăi singuri și nu ne va fi mai bine singuri, acesta este un adevăr demonstrat și acceptat de majoritatea, așadar, la ce bun să formăm grupuri de oameni răniți care încearcă să se bandaje unul pe celălalt? Dacă știau să își îngrijească rănile, s-a fi bandajat pe ei primii, nu? Așadar, haideți să le facem loc, să îi primim cu un scaun liber și să îi ascultăm, pentru că oricât de mult vor să arate că nu au nevoie de cei care i-au izgonit la un moment dat, cu toții ne dorim afecțiunea de unde am primit-o mai puțin.