– A. V, ne-am cunoscut în decembrie 2020.
Cum ai ajuns să alegi să începi sesiunile de terapie?
Pentru mine au fost 2 astfel de momente: prima dată a fost în facultate, când m-a speriat o complicație a tulburării de comportament alimentar. A doua alegere a fost în decembrie 2020 (nu avea legătură cu situația precedentă). Eram atât de nefericită cu viața mea și cu mine. Nu mă înțelegeam, nu știam cum să mă ajut, cum să îmi placă de mine, de ce reprezint, să trăiesc… Să trăiesc frumos. Nu cred că am fost vreodată mai jos decât atunci. Această alegere a fost o ultimă încercare, o ultimă șansă pentru a fi mai bine, cândva, cumva. Știi tu, acel abstract ‘vreau să fiu bine’, habar nu aveam că e într-adevăr posibil și că nu este nevoie să aștept zeci de ani.
Cum a fost procesul tău de a găsi un terapeut potrivit pentru tine?
De ceva vreme nu mai făceam terapie, renunțasem pentru că, sincer, nu simțeam că mă mai ajută cu ceva. Știam că am nevoie de ajutor, mă afundam tot mai mult, dar îmi era groază să caut un alt terapeut. O prietenă dragă mi-a spus de Xenia și după câteva săptămâni, am lăsat groaza deoparte, mi-am făcut curaj și i-am scris. Mi-am zis: dacă nici de data asta nu funcționează, renunț de tot, dau tot ce am și vedem ce iese.
Ce așteptări aveai de la terapie înainte de a începe și cum a fost pe parcurs?
Sincer, mă așteptam să fiu întrebată des ”și cum te-ai simțit?” (bleah) și să dureze o eternitate discuțiile despre copilărie. Bazat pe ultima experiență, mă așteptam să fie un monolog în care eu mă plâng și sunt întrebată ce cred despre X sau Y, fără să ajung concret să lucrez la ceva anume sau să văd vreo schimbare la modul în care mă văd pe mine și lumea mea de atunci. Însă știam de la prietena mea că lucrurile stau puțin diferit cu Xenia. Mă așteptam să fie chiar dificil să mă deschid unei persoane noi, să am încredere, iar la început chiar a fost puțin greu (am fost întrebată ”și ce simți despre asta?”, doar în glumă).
Pe parcurs, așteptările mele au devenit mai mult entuziasm și curiozitate: ce voi mai descoperi acum? Ce temă am de făcut?
Cu ce ai asemăna vizual procesul de terapie?
Cu o călătorie pe munte, o aventură cu suișuri și coborâșuri, dar cumva-cumva ajungi tot mai sus. E un proces oscilant în care pornești cu prea puține unelte și cunoștințe, dar le câștigi și deprinzi pe parcurs. Sprijinul și îndrumarea terapeutului sunt ca un manual de instrucțiuni atunci când nu ai nici cea mai vagă idee de unde să începi. Ai nevoie doar de curiozitate!
Cât de importante sunt temele de casă, răbdarea și încrederea în proces și munca depusă?
Temele nu le faci pentru terapeut, ele sunt despre și pentru tine. Scopul este ca tu să ai acele momente ”Aha!”, să te cunoști, să deprinzi niște abilități noi, să te vezi cu alți ochi. În tot acest timp, terapeutul te ghidează în aceste teme și găsiți un plan de acțiune împreună.
Răbdarea și încrederea în munca depusă au venit pe parcurs, cu pași mărunți și multe încurajări. Au fost doi ‘mușchi’ pe care i-am muncit ceva. Voiam ca viața mea să arate altfel începând de ieri, așa că băteam din picior dacă mi se părea că nu există un progres. Oricât m-am zbătut, tot la răbdare am ajuns.
Care a fost aspectul cel mai important pentru tine în terapie?
Umanitatea terapeutului și libertatea de a fi eu însămi, exact așa cum sunt, să pot împărtăși cele mai dureroase momente, cele mai paralizante frici, dar și cele mai mici victorii, sau cele mai energizante bucurii.
Este dificil să ai încredere și să fii vulnerabil față de terapeut? Pentru tine cum a fost?
Am râs citind întrebarea pentru că îmi amintesc prea bine cum primele ședințe s-au simțit ca o luptă. Ea încerca să mă cunoască, eu mă temeam de ceea ce va vedea (și voi vedea) sub măști. Încercam să îmi aduc aminte de ce mă aflu în fața ei (”pentru mine, luptăm împreună, nu contra!”). Au fost câteva momente cheie în care am văzut și omul și terapeutul, momente care au crescut exponențial curajul de a fi vulnerabilă în terapie, însă cât timp am văzut vulnerabilitatea ca pe o slăbiciune, a fost greu.
Din punctul tău de vedere, care sunt cele mai importante trăsături pe care e nevoie ca terapeutul să le aibă?
– Un ascultător bun: cred că cu toții ne dorim foarte mult să fim auziți, ascultați, înțeleși, fără a fi judecați ! Oferă acel cadru în care te poți deschide cu adevărat, fără teamă.
– Un bun comunicator: să îmi vorbească normal, să fie uman. Fără termeni pretențioși, fără metafore ce nu le pot aplica în viața de zi cu zi și fără liste presetate de întrebări. Mă ajută foarte mult să reformuleze când nu pricep ceva.
– Autenticitate: se simte când un terapeut iubește ce face și îi pasă de tine, va plânge cu tine, va sărbători cu tine, nu vei simți că ești o altă programare bifată în calendar, ci o conexiune reală, organică.
– Empatie și răbdare: dincolo de experiență și cunoștințe, e nevoie de un om care înțelege dificultățile , întrebările, reținerile și confuzia.
– Flexibilitate: acele momente în care terapeutul vede că ai nevoie să discuți despre altceva decât ce era planificat sau are răbdare cu tine până când îți trece un atac de panică în mijlocul ședinței de terapie.
Dacă ai putea să porți o conversație cu tine, cel de dinaintea începerii terapiei, ce ți-ai spune?
You did great! Te-ai ales pe tine, din nou. Cu toată neîncrederea, teama și groaza, ai încercat din nou, sunt mândră de tine, mă bucur că ne cunoaștem și ne înțelegem, în sfârșit!
Ce le-ai transmite celor care sunt în fața acestei alegeri?
E o decizie pe care o faci din grijă pentru tine, așa cum te speli pe dinți zilnic. Va fi dificil uneori, alteori mai simplu, unele ședințe vor răsuna de râsetele amândurora, altele vor fi mai serioase, altele vor străbate întreaga paletă de emoții. Ce știu sigur este că merită să încerci, mai ales dacă ai terapeutul în colțul tău sau în arenă, luptând cot la cot împreună cu tine.
Dacă ar trebui să descrii cum arată o oră de terapie într-o frază, nu mai mult, cum ar suna?
O călătorie în care ajungi să descoperi tot mai mult și mai profund adevăratul tu, acel tu care nu ți-ai dat voie să fii!
Ce simți că ai câștigat și ce simți că ai pierdut de când faci terapie? Concret.
M-am recâștigat ca om, am învățat să mă cunosc fără să mă judec, să îmi dau voie să respir și să exist, să cer ajutor, să îmi cunosc limitele, să comunic și să spun ”nu„ fără rețineri. Am învățat să îmi port de grijă emoțional, psihic, fizic, să fiu autentică și asumată. Țin aproape oamenii care au câștigat dreptul de a mă cunoaște și am am schimbat modul în care mă comport cu mine, deoarece am învățat că acest lucru va determina felul în care permit altora să se poarte cu mine. Am mai învățat că toate acele trăsături pe care le admir la alții sunt și parte din mine (ceea ce nu credeam posibil).
Ce am pierdut? Hmm… doar un sac de anxietate, ură de sine și o sumedenie de gândiri limitative. Nu le duc dorul deloc!
3 lucruri care ți-au rămas întipărite din terapie și pe care acum le folosești foarte des:
1. Exercițiile de care am nevoie pentru a rămâne prezentă atunci când mă simt copleșită de situații stresante.
2. Self-care, self-love, self-talk: mă ajută să evaluez ce am nevoie și cum pot să împlinesc acea nevoie.
3. Caietul cu notițe din terapie: revin la el când vreau să îmi aduc aminte de progresul făcut, de schimbările drastice din viața mea sau de ceva temă care m-ar ajuta în prezent. Mereu mă întorc la el să fac notițe atunci când creierul meu procesează prea multe gânduri și idei deodată și nu mai găsesc firul roșu. Îmi spun: ”dacă ar fi să împărtășești cuiva ce simți acum, ce ai spune? Cum i-ai explica?”