„Tu ai avut vreodată atac de panică/depresie/traume?”
Cum spuneam în descrierea acestei categorii, am observat de-a lungul anilor o percepție distorsionată legată de noi, psihologii. Unele persoane au impresia că avem răspunsuri la orice întrebare, soluție pentru orice problemă, că mereu ne comportăm exemplar, avem răspunsurile la-ndemână, luăm doar decizii corecte, facem alegeri sănătoase și trăim povești de dragoste la care alții doar visează.
Ei bine, dați-mi voie să înțep acest balon cu acul realității. Știu că și noi am contribuit la această imagine prin faptul că nu am lăsat la suprafață adevărata noastră identitate, că am jucat acest rol 24/7 și că, uneori, ne-am identificat mai mult decât era nevoie cu el.
Așadar, voi răspunde pe rând la fiecare întrebare. Curiozitatea este dacă am simțit anxietate intensă vreodată, dacă am avut episoade depresive și dacă am avut reacții impulsive care au dus la comportamente iraționale care nu au fost în beneficiul nostru. DA, DA și iarăși DA!
Așa cum menționam și în articolele precedente, suntem și noi oameni, nu avem cum să nu simțim emoții și să nu experimentăm aceste trăiri. Iar în continuare, mă voi pronunța doar în numele meu.
Ajungi să trăiești anxietate și dacă ești izolat într-o cameră sterilă singur, pentru tot restul vieții. Nu e nevoie să fii expus la situații care te pun în pericol pentru a simți anxietate. Tu definești pericolul, tu alegi ceea ce vezi ca fiind un pericol.
Cât despre episoadele depresive, eu cred că cu toții trăim cel puțin o dată o emoție atât de puternică, care se poate asemăna cu un epidod depresiv, până când ajungem să învățăm cum să gestionăm eficient aceste stări.
De multe ori ajung să cunosc oameni în terapie care povestesc situații prin care și eu am trecut și pot să regăsesc momente cu care sunt familiarizată în relatările lor. Apoi, pe parcursul ședințelor, observ cum acești oameni frumoși capătă încredere în ei și ajung să ia decizii tot mai bune și sănătoase pentru ei. Acelea sunt momentele care mă fac să simt mândrie și bucurie pentru ei! De ce? Pentru că, uneori, eu încă lucrez la mine în acele aspecte și îmi e greu să iau acele decizii la care ei au ajuns! Pentru că știu cât de greu este să îți controlezi impulsurile și instinctele, știu cât de greu este să fii rațional atunci când tot ce îți dorești este să fii înțeles!
Știu că este dificil să vă imaginați că noi am putea să ne comportăm irațional, dar așa cum sunt stomatologi care nu își protejează mereu dinții, medici care au vicii nesănătoase și mecanici care nu își fac revizia la mașina personală în timp util, așa suntem și noi, psihologii. Nu e nevoie să avem toate situațiile personale rezolvate 100% pentru a vă putea oferi suportul de care aveți nevoie. Dar ne bucurăm atunci când voi reușiți, cel puțin eu o fac!
Atunci când văd că un pacient reușește să depășească un moment dificil sau o perioadă compleșitoare, simt o mică victorie personală, care mă ajută să îmi reevaluez planurile mele. Uneori, noi suntem cei care vă invidiem pentru curaj, voință și dedicare. Pentru încrederea pe care o aveți în voi, în noi, pentru vulnerabilitate și asumare.
Știți cât timp i-ar lua unui psiholog să își confeseze toate momentele în care nu a luat cele mai bune decizii, în care a judecat, a greșit sau de care nu este mândru? Încă nu se știe, deorece prea puțini au avut curajul să își asume acea poziție pe scaun.
Am auzit multă lume spunând că doctorii sunt cei mai dificili pacienți, preoții cei mai păcătoși credincioși, iar avocații cei mai nesinceri clienți. Ei bine, miturile pornesc de la un adevăr, fie el cât de mic, așadar și psihologii sunt cei mai neasumați pacienți.
Poate că acesta este criteriul care ne definește pe fiecare pentru profesia pe care o alegem sau poate ea ne alege pe noi, iar nouă ne ia ceva timp până când ne acceptăm soarta.
Pe parcursul anilor am realizat că este vorbe despre acceptare… e nevoie să acceptăm că unii oameni au ajuns să transforme în profesie ceva ce i-a bântuit toată viața, ceva ce a născut o pasiune în ei, sunt cei care dedică tot pentru acel domeniu, cei pe care îi numim experți, geniali, profesioniști, specialiști. Nu vom ajunge să stăpânim și să controlăm totul, nu vom avea răspunsurile la toate problemele și întrebările existențiale, așadar cu cât veți accepta mai ușor că suntem cu toții oameni, cu toții greșim, mințim, trădăm și avem limitele noastre, ne încălcăm promisiunile și avem momente de ipocrizie, cu atât mai mult ne vom putea focusa pe ceea ce ne reprezintă, ceea ce ne definește și la ceea ce excelăm.
Până atunci, îmi rămâne încrederea în voi că veți face alegeri mai bune decât mine în anumite momente, că mă veți ajuta mereu să devin tot mai bună în ceea ce fac și, într-o zi, voi ajunge să recunosc fără să mai am rețineri, că sunt și eu doar un om…. un specialist în domeniul meu, dar tot un om.