„Au fost momente în care nu ai putut să ajuți?”
Sunt foarte puține acțiuni pe care le facem și în care deținem controlul 100% și știm rezultatul pe care urmează să îl obținem. În majoritatea cazurilor există factori externi care influențează rezultatul nostru, nu în totalitate, dar îl influențează: fie este vorba despre comportamentul/deciziile unor oameni, fie este vorba despre vreme, un accident rutier, urgențe și schimbări de ultim moment, reacții ale organismului etc.
De aceea psihologii te vor încuraja mereu să te focusezi doar pe ceea ce poți tu controla, nu pe restul factorilor. Sună frumos și logic, nu?
Este atât de ușor să alunecăm în gândurile care creează scenarii și realități paralele( dacă, dacă, dacă…). Cu toții ne creăm niște scenarii ideale și niște așteptări indiferent de situația în care ne aflăm. Este dificil să nu lași emoțiile și dorințele să își spună părerea într-o situație în care te afli.
Ca psiholog, mereu sunt atentă la oamenii cu care urmează să lucrez. Sunt atentă la ceea ce îmi spun la prima întâlnire, la mimica lor, tonul pe care îl folosesc, poziția corpului, ceea ce evită să discute, emoții, încredere, anxietate, la multe aspecte. O fac conștient? Nu, este un lucru pe care îl fac fără să realizez, dar la finalul sesiunii îmi dau seama câtă informație am adunat dintr-o interacțiune în care am vorbit mai mult sau mai puțin.
Cu fiecare persoană cu care mă întâlnesc în terapie, setez obiective: obiectivele pacientului și obiectivele mele ca terapeut legate de planul pe care urmează să îl implementăm. Care e diferența?
De multe ori oamenii nu conștientizează potențialul enorm pe care îl au și este și normal. Sunt atât de prinși și de activați de situația cu care se confruntă în momentul în care ne întâlnim, încât nu își dau seama de câte resurse dețin cu care pot construi ceva frumos.
Sunt mereu entuziasmată atunci când urmează să lucrez cu o persoană nouă, mai ales după prima întâlnire. Gândul că omul din fața mea poate atinge niște culmi pe care nu și le poate imagina, care îi vor schimba total perspectiva, îmi dă energia și motivația să continui să mă implic zilnic.
Însă așa cum nu există doar părți frumoase într-o poveste, această muncă are și ea momentele ei dificile și dureroase. Unul dintre acele momente este atunci când începi să lucrezi cu o persoană nouă, dar terapia nu avansează, iar omul nu este asumat, urmând să renunțe după câteva ședințe.
În acele momente îmi aduc aminte că este limitat controlul pe care eu îl dețin și că, oricât de mult mi-am dorit să ajut și să continui, nu am reușit deoarece alegerea nu era a mea.
Au fost momente când am ales să continui sesiunile cu unii oameni gratuit, situații în care lucram în fiecare zi a săptămânii, indiferent de oră, doar pentru că aveam încredere în schimbarea care urma să se întâmple. Încercam să trișez realitatea și continuam să cred că pot să fac să meargă…
Atunci am învățat că alegerea nu era a mea de fapt, deoarece nu eu am ales să opresc procesul. Astfel, orice compromis aș fi făcut, nu era suficient. Rolul meu nu era să conving, ci să accept că aici ne oprim.
E greu? DA! E greu, e dureros, e un moment în care încerc să găsesc toate soluțiile și scenariile pe care le puteam implementa pentru a evita acest episod. Dar, orice alternativă găsesc, tot nu pot garanta un final diferit. Așa am învățat că e nevoie ca oamenii să fie pregătiți, unii au nevoie de puțin spațiu să proceseze ceea ce ați discutat și să se decidă dacă își doresc, în continuare, să exploreze sau nu. E nevoie să își asume implicarea și munca pe care urmează să o facă. Este un proces de durată, greu, cu multe pauze, deconectări și uneori cu momente de regres, așadar câteodată poate să apară frica.
Am ajuns să accept acest lucru acum, după câțiva ani în care căutam răspunsul la mine. Sunt zile în care îmi vin în minte acei oameni și mă întreb: Oare cum sunt acum? Cum le este relația? Cum sunt copiii? Mai lucrează în același loc? Au decis să își schimbe locuința? Au depășit acel moment dificil care le cauza atacuri de panică și insomnii?
Sunt întrebări care rămâm, sunt chipuri care se întipăresc în colecția mea de suflete .
Așadar, dacă îți voi scrie vreodată și te voi întreba „Ce mai faci? Cum te mai simți?” și „Ce schimbări au mai apărut în viața ta?”, să știi că am acceptat că nu îți dorești să îți găsești răspunsurile prin terapie și nu încerc să te conving să mai încerci, ci te întreb doar pentru că încă îmi doresc să știu că ai reușit!