Îmi dau seama acum, cât de mult a influențat la formarea mea faptul că am crescut într-o casă cu mai multe persoane: eram obișnuită mereu să împart, să adorm ascultând vocea cuiva, să mă concentrez cu sunete pe fundal și să îmi găsesc liniștea în zgomot.
Orice trăire aveam, era mereu cineva acolo să o asculte, să îmi pot povesti întâmplarea, să pun toate întrebările care se creează în urma lor și să aud perspective diferite ale realității mele.
Pe parcurs, am cunoscut multe tipuri de oameni care veneau cu alt trecut, care apreciau izolarea, iar orice prezență nefamiliară le perturba gândurile și starea de bine. La început, eram atrasă de genul acesta de realitate, una atât de diferită de a mea, era o liniște total nouă, care mă acapara.
Liniștea e bună, dar nu prea mult timp și nu în orice împrejurare. Am cunoscut oameni care erau deranjați de propria voce în liniștea lor, iar în timp au reușit să surzească, fiindu-le greu să își mai recunoască timbrul.
Am stat în liniște, dar nu m-am gândit niciodată cum timpul și spațiul se pierd în ea. Minutele și orele nu mai existau, iar formele își pierdeau unghiurile. Am stat în liniște până când gândurile mele creau cel mai mare ecou, iar fiecare avea propria intonație.
Am stat în liniște până când am uitat să ies din ea, până când am uitat că există ceva și dincolo de ea, până când am uitat puterea prezentului, a oamenilor, a diversității și incertitudinii.
Îmi dau seama cât de încărcați sunt oamenii care aleg să stea în liniștea aceea asurzitoare, atemporală. Îmi dau seama cât sunt de extenuați de ceea ce li se intamplă sau cred că li se întamplă. Dar nu are toată lumea nevoie de o mână care să îi scoată de acolo? Dacă ei au uitat că au opțiuni? Dacă au uitat că liniștea e doar un refugiu, nu o destinație?
Oare ce au trăit de au ajuns să creadă că izolarea e cea mai bună opțiune? Ce au simțit și nu vor să mai simtă niciodată? Ce au văzut și regretă că au imaginea aceea întipărită pe retină acum? Ce au auzit și îi bântuie nopțile?
Da, e greu să îți creezi propria oază de liniște în mijlocul agitației, însă rămâi conectat la viață, la tine, la oportunități, la trăiri, la emoții…
Am cunoscut oameni cărora le aduceam liniștea, care erau dependenți de calmul pe care prezența mea îl năștea în ei. Și crede-mă când îți spun, că este cea mai dureroasă și acută dependență pe care sufletul omului o poate trăi.
Cred că cel mai important este, de fapt, conștientizarea momentului în care acea liniște nu ne mai oferă un ajutor, ci ne îndepărtează și ne rupe de realitatea noastră. Ea ar trebui de fapt să ne ajute să echilibrăm realitatea în care trăim, nu să o modifice și să ajungem în momentul în care nu mai știm să ne intregrăm.
Întrebarea pe care ți-o pun este…
Tu faci diferența între izolare și nevoia de spațiu?
… pentru că mie știu că mi-a luat mult timp până când am reușit să le deosebesc și să le înțeleg, iar uneori, când am perioade mai încărcate și tensionate, tind să uit care este de fapt nevoia mea.
Atunci când aleg să mă izolez, nimeni nu mă găsește, acesta este scopul meu. Îmi doresc ca nimeni să nu mă contacteze, să nu fie nevoie să discut, să împărtășesc sau să povestesc prezentul meu. Însă cum altfel aș putea să depășesc un moment dificil folosindu-mă doar de perspectiva mea? Folosindu-mă doar de interpretarea mea…
Nevoia de spațiu este o asumare a faptului că ai o nevoie reală de a te reconecta cu tine, cu valorile tale, cu mentalitatea ta, cu identitatea ta, de a-ți reaminti cine ești, ce faci și de ce te afli într-o anumită situație. Apoi, după ce simți că ești din nou în control în relația cu tine, ești pregătit să discuți și cu altcineva, însă ideea de a te izola de ceilalți nu este niciodată o opțiune.
Aceasta este diferența de fapt între cele două: acceptarea și recunoașterea faptului că nu îmi doresc să fiu singur, îmi doresc să fiu auzit, să fiu văzut, să primesc suport, însă în ritmul meu.
Și totuși… ce este mai dificil: să mă duc spre o persoană care știu că are nevoie de mine chiar dacă continuă să mă blocheze în afara realității sale sau să aleg să cred minciuna pe care mi-o spune cum că totul este okay și nu are nevoie de nimeni?
Hmm… Nu m-am gândit niciodată că izolarea se trăiește singură, însă ajută la construirea ei mai mulți oameni…