Cu toții ne aflăm la un moment dat într-o pauză de vise, unde ne imaginăm cum ar arăta dorințele noastre dacă ar prinde viață, cum s-ar simți fericirea dacă scenariile ideale ar avea loc și ce ritm ar avea bătăile inimii atunci când toate obiectivele și planurile pentru care am făcut o grămadă de sacrificii s-ar concretiza. Luni de zile m-am surprins pierdută visând cu ochii deschiși la ziua de astăzi, dar nu credeam că voi ajunge chiar să trăiesc prezentul în care acestea se transformau în realitate, iar realitatea ar fi atât de… palpabilă.
Mi-am făcut multe planuri: cum o voi prezenta publicului, ce articol voi scrie despre ea, în ce format va ajunge în mâinile oamenilor; totul era bine gândit, doar că nu luasem în calcul un singur factor, cel mai important: emoțiile. În momentul în care am deschis pachetul și am ținut în mână primul exemplar, nu mai aveam nevoie de logică, de rațiune, de strategii de comunicare, îmi doream doar să o fac cunoscută oamenilor.
Au trecut două săptămâni de când e accesibilă publicului, iar ce am trăit în aceste zile este ireal. Am să îți povestesc și despre aceste zile, dar mi-ar plăcea să ne întoarcem puțin în timp, pentru că nu am vorbit până acum despre cum a luat naștere această carte și ar fi păcat.
Totul a început din prea multe emoții care nu mai încăpeau într-un suflet cu capacitate limitată și prea multe gânduri care se băteau pe spațiul liber rămas în minte. Așadar hârtiile au devenit prelungirea identității mele.
Pentru mine aceste foi erau mai mult decât o simplă descărcare, erau o oglindă, o reflexie a propriei mele persoane pe care nu o puteam cunoaște în interiorul meu deoarece o judecam prea mult sau eram prea ocupată să o ajut, fără să fiu curioasă să o înțeleg.
Citind câteva pagini din ceea ce am scris, mi-am dat seama cât de puține lucruri știam despre ceea ce simt, despre ce manifest, despre ce îmi doresc și despre ce accept.
Cineva îmi spunea zilele trecute “O parte din ceea ce am citit este atât de trist și dureros, dar atât de vulnerabil și sincer”, aproape că îți vine să te simți vinovat că ai acces la asemenea trăiri, dar nu ai închide cartea deoarece ești curios în ce se transformă acea emoție. Este ca și cum ai vedea un om drag că plânge și îți dorești să îl liniștești, dar în același timp vrei să afli și ce s-a întâmplat.
Această carte m-a salvat, eram atât de aproape să trec pe lângă mine, să nu mă văd, să nu mă aud și să nu mă descopăr. Am început-o într-un moment în care am simțit pentru prima oară ce înseamnă pierderea, durerea aceea asurzitoare care creează un ecou în tine pe care îl auzi nopțile, este acel ecou care alimentează toate insomniile următoarelor luni.
Acum răsfoiesc ceva frumos, ordonat, curat, dar îmi amintesc momentele în care aceste cuvinte luau naștere pe foaie… nu exista o ordine, o logică, erau doar gânduri și emoții, trăiri și stări, fără final, început, fără un punct culminant, totul era intens. Dar cred că așa arată progresul, așa arată o călătorie în final, nu? Când din toată avalanșa de judecăți și regrete, întrebări fără răspuns și ciorne, se naște un text cursiv, citeț, lin, sensibil, care rezonează cu fiecare inimă care se plimbă printre rânduri. Au fost câțiva ani, sute de foi, mii de rânduri și zeci de creioane și pixuri care au dus la aceste 14 zile de prime reacții frumoase.
Trăirile au fost ale mele, dar nu ajungeau să fie împărtășite și cu tine, dacă oamenii apropiați din jurul meu nu ar fi crezut în călătoria mea, mai mult decât mine. Îmi aduc aminte atât de clar și acum momentele în care îmi era frică să ofer acces persoanelor care nu mă cunosc, dar mai ales cunoscuților în spatele cortinei: dacă mă vor judeca? Dacă vor accentua fricile mele?
Prin tot acest proces m-am regăsit pe mine și mi-am întâlnit familia, acea familie pe care ți-o creezi pe parcursul vieții, iar pentru încrederea și susținerea pe care mi-au arătat-o în tot acest timp, nu pot decât să le fiu recunoscătoare.
Așadar, uite-ne în urma celor 2 săptămâni de la publicare ei, iar oamenii încep să îmi scrie reacții și impresii. Mi-ar plăcea să am la dispoziție măcar o oră cu fiecare în parte, să îmi spună ce a simțit, ce a crezut și ce anume l-a făcut să nu lase cartea jos din mână. Mi-ar plăcea să le aud poveștile, să știu de ce s-au regăsit și să realizez cât de mult ne asemănăm, deși nu ne cunoaștem.
Mă bucur că am ales să mă prezint în acest mod, mă bucur să știu că tu ai ales să mă cunoști pentru prima dată așa și sper să am șansa să aud sau să citesc părerea ta despre mine, promit că am să ascult.