Cu toții care ne-am născut după `89 cred că am auzit cel puțin o dată replica ” Tu ești schimbarea! Tu ai libertate, ai opțiuni, tu poți face ce îți dorești!„ din partea părinților, a rudelor, a adulților din jurul nostru.
Am auzit atâtea experiențe povestite de oameni diferiți, de pe vremea când libertatea și punctul de vedere personal erau idealuri și fantezii, povești despre subjugare, despre control, frică, neputință, limitare, minciună și neajunsuri, încât nu pot decât să îmi imaginez cicatricile pe care acele vremuri le-au lăsat în sufletul părinților noștri.
Am plăcerea să fac parte din generația de la care se așteaptă schimbarea.
Avem în viața noastră eroi, dovezi ale curajului sub formă de oameni, mărturii vii care ne demonstrează că dacă îți păstrezi credințele și valorile curate și le ești loial, nu există o putere prea mare care să te oprească din a le trăi.
Ei au crescut și au luptat, ei au crezut și au reușit, dar pare să nu se bucure de adevăratul rezultat și premiu pe care l-au primit.
Mă uit la tatăl meu de fiecare dată când îmi povestește vremurile pe care le trăia la vârsta mea și mă gândesc în momentul acela ”Câtă memorie are o inimă? Cât poate ține aprinsă o emoție?” deoarece mereu ochii îi lăcrimează, iar vocea îi tremură. Îl văd mereu fericit pentru mine, dar este o fericire aparte, este ceea ce doar el și mama trăiesc atunci când realizez ceva. Este acea emoție care le inundă ochii, le descarcă sufletele și mereu zâmbesc oftând… nu cred că e doar bucurie, ci simt o ușurare. Este ca un fel de promisiune pe care și-au făcut-o când erau de vârsta mea:
Atunci când vom avea copii, ne vom asigura că ei nu vor fi nevoiți să simtă ce simțeam noi sau să trăiască ce am trăit noi!
Îmi aduc aminte de poveștile pe care le aveam cu bunicul meu. Avea o privire blândă, o voce care simțeai că te cuprinde în brațe și un calm pe care l-a dobândit în urma truamelor de care și-ar fi dorit să uite. Nu mi-a povestit niciodată de ele, dar le simțeam, erau așezate pe umerii lui mici și încă îl apăsau.
Ne-am născut într-o perioadă în care lumea a reînceput să aibă speranță, curaj și încredere în oameni și mușchii feței se dezmorțeau exersând zâmbetul după mulți ani în care au fost blocați.
Ne-am născut naivi, liniștiți și curioși să descoperim ceea ce ne așteaptă. Apoi, odată cu primele cuvinte, primii pași, primele emoții și prietenii legate, am aflat că a mai existat o lume înainte de a noastră, dar nu o înțelegeam foarte bine, iar adulții din jurul nostru ne repetau mereu ”…dar vouă vă va fi mai bine, nu veți trece prin astea, nu știți voi ce-s astea!”.
Așadar, am crescut încrezători că putem să facem orice, că totul va fi bine și că nu va fi greu pentru că greul a trecut… Dar nimeni nu ne-a spus că greul și răul nu are mereu aceeași față, cum nici minciunile nu se aseamănă între ele.
Am fost crescuți și învățați să jucăm fotbal, dar ne-am trezit la 20 de ani într-un bazin olimpic. Am fost învățați cum să vorbim impecabil românește, doar ca să ne mutăm mai apoi în Japonia. Am fost învățați să supraviețuim în condiții de secetă și caniculă, ca apoi să ne dăm testul în Antarctica.
Crescând, mi-am dat seama că toate lecțiile pe care le-am învățat din experiențele grele pe care le-au trăit adulții dinaintea mea, nu aveam să le trăiesc, iar eu mă prezentasem la examen total nepregătită. Și cum aș putea să îi explic unei persoane care speră ca eu să iau anumite decizii pentru mine pe care ea nu a avut șansa să le ia, că asta nu este ceea ce eu îmi doresc?
Mă uit de multe ori în jurul meu și văd oameni de o vârstă cu mine dezorientați, cu o listă de obiective în mână, cum aleargă de la unul la altul, de la o mașină la alta, de la o casă la alta, dintr-un pat în altul încercând să le bifeze, dar fără nicio urmă de satisfacție sau împlinire pe chip. Și atunci mă întreb ” Oare lista lui reală cum arată?”
Ne-am antrenat atâția ani în vestiar pentru a obține anumite rezultate, încât atunci când ajungem pe teren fugărind mingea nu ne întrebăm dacă pentru noi înseamnă ceva golul înscris.
Trăim vremuri în care se cumpără mai multe mașini decât flori, oamenii își asumă mai ușor credite bancare pe 30 de ani, decât relații pentru 2 ani, iar orele suplimentare la locul de muncă vor fi mereu de 3 ori mai multe decât orele petrecute cu oamenii apropiați. Memorăm ședințe și întâlniri, dar uităm date aniversare și zile de naștere. Ne surprinde momentul în care avem un weekend liber, dar ne sperie libertatea de a alege.
Acest mesaj este pentru voi, adulții care ne-ați fost alături și ne-ați ghidat cât de bine ați știut spre autostrada vieții noastre, în speranța că vom reuși să ocolim aglomerația și drumul în lucru și pentru voi, tineri pierduți și speriați, dar prea ”ocupați” și orgolioși pentru a folosi GPS-ul intern:
Am crezut că știm mai bine! Am crezut că putem mai bine! Am vrut să vă facem mândri de noi, să vă oferim acele momente pe care voi nu ați avut șansa să le trăiți, am vrut să alegem pentru voi, măcar o dată, dacă în locul nostru a ales altcineva. Am eșuat, am obosit și ne oprim!
Ne pare rău pentru tot ce v-a lipsit, ne pare rău pentru cicatrici, insomnii și fricile pe care le trăiți când ne vedeți încercând.
Ne pare rău că nu v-ați vindecat încă de tot, dar suntem aici lângă voi, în timp ce ne descoperim și pe noi. Nu putem să dăm timpul înapoi și nici să vă împlinim așteptările, dar vă primim cu drag în dreapta noastră să descoperim împreună această lume haotică și nebună. Nu vă speriați, nu aveți cum să eșuați! Și pentru noi este prima oară.
Dar de un lucru suntem siguri, că nu ne vom da bătuți, pentru că de la voi am moștenit curajul.