Te-am primit cu artificii, muzică, înconjurată de oameni dragi, plină de speranță și cu brațele deschise, așadar mă gândesc că măcar un gând de rămas bun e frumos să îți transmit.
Mi-ar plăcea să pot scrie această scrisoare obiectiv, dar cât timp e scrisă de un om, va fi mereu subiectivă. În mod normal, aș crea o introducere, dar, cum tu m-ai luat prin surprindere încă din primele luni, voi alege și eu să trec direct la subiect.
Nu știu dacă scopul tău a fost să fii legendar, dar îți garantez că ai reușit! Vei rămâne în amintirile multor oameni și în poveștile unei generații. Ai schimbat definiția termenului „normal”, ai scos la iveală instinctele primare pe care, cu mare îngâmfare și aroganță, credeam că le-am depășit ca specie.
Ne-ai dezumanizat și ne-ai transformat în niște animăluțe mici și speriate care căutau ori să se adăpostească și să se apere, ori să atace. Ne-ai reamintit ce înseamnă frica, pentru cei care nu o mai simțisem de mult, ne-ai reamintit că suntem muritori și că nu conducem lumea. Ne-ai arătat că avem limite, că suntem fragili, egoiști și ușor de manipulat. Ne-ai demonstrat că nu știm cine suntem, că suntem dezorientați, că am exagerat, că ne-am prostituat, că ne sufocăm zilnic principiile și ne otrăvim identitatea și o facem cu mândrie.
Am înțeles! Crede-ne, am înțeles!
Nu o să spunem că ne pare rău, pentru că știam ce facem în tot timpul acesta, doar că nu am realizat cât de mult am exagerat. Am observat că fiecare persoană din jurul meu a trăit această perioadă diferit și a rămas cu o lecție învățată, așadar, mai jos o vei găsi pe a mea.
Am trăit 12 luni nebune, agitate, iar fiecare avea propria intensitate și trăsătură care o făcea unică. A fost primul an în care lunile nu mai aveau nume proprii, ci fiecăreia îi era atribuită o emoție și o speranță. Pentru mine, a fost un carusel care părea să nu se mai termine, să nu mai ajungă înapoi în punctul de siguranță.
Simțeam că am nevoie să mă descopăr, să ajung să îmi cunosc limitele mai bine, să ating intensitatea emoțiilor mai mult decât am făcut-o până atunci, iar anul acesta, tu ai fost mentorul meu. Mi-am descoperit sufletul prima oară anul acesta, atunci când durerea dezamăgirii a fost atât de adâncă încât a creat ecou în interiorul meu. Am ajuns să accept că oamenii au o prezență episodică în viața mea, că amintirile sunt prețioase și că promisiunile sunt trecătoare. Am învățat că pot adormi în căldură și siguranță și că mă pot trezi într-o singurătate asurzitoare.
Am învățat că nu e nevoie să mă zbat sub valurile durerii, deoarece voi ajunge să mă înec în regrete și lacrimi, așadar m-am lăsat să plutesc deasupra lor, până mă vor duce la mal.
Mi-ai îngrădit vederea cu o perdea de ceață creată din frică și frustrări, încât să nu pot vedea mai mult de 2 metri în fața mea. Doar așa am început să trăiesc în prezent, să mă uit la fiecare pas pe care îl fac, să simt pământul de sub picioare și să mă încred în deciziile mele. M-ai lăsat înconjurată doar de câțiva oameni pe care i-am studiat luni în șir și am ajuns să îi descopăr în feluri în care înainte nu le știam. M-am îndrăgostit din nou de aceleași suflete pe care credeam că le cunosc, doar că de data aceasta găseam zilnic câte un aspect diferit pentru care îi respect, îi admir, îi iubesc și le sunt recunoscătoare că fac parte din viața mea.
Am simțit frică, speranță, durere și recunoștință, toate în același timp. I-am oferit minții mai multă adrenalină decât credea că poate simți și i-am crescut toleranța la nesiguranță. Am văzut în jurul meu oameni care s-au pierdut, care au eșuat, care nu au știut să se descurce în toată această furtună, iar pentru ei îmi pare rău.
Te-am blamat, te-am înjurat, te-am pomenit în multe conversații, dar a fost nevoie de 12 luni pentru a înțelege care a fost contribuția ta la călătoria mea spre centrul identității mele. Așadar, uite-mă, în final, mulțumindu-ți.
Îți mulțumesc pentru oamenii pe care i-ai lăsat în jurul meu, pentru faptul că i-ai ocrotit și că mi-ai dat ocazia să realizez cât sunt de minunați.
Îți mulțumesc pentru amintirile pe care am reușit să le adun cu oamenii care nu au rămas lângă mine, dar pe care le voi prețui pentru mult timp de acum înainte.
Îți mulțumesc pentru faptul că mi-ai reamintit că sunt om, că simt, că am limite și că nu mă pot preface la nesfârșit că sunt intangibilă. Am învățat să am grijă de mine într-un mod care îmi era nefamiliar până acum, dar fără de care nu mă văd trăind de acum înainte.
Îți mulțumesc pentru că ai oprit timpul în loc și mi-ai reamintit că sunt om și trăiesc printre oameni, că suntem cu toții făcuți din dragoste, conduși de emoții și ghidați de experiențe.
Aceasta este a doua scrisoare pe care ți-o scriu, așadar nu aș dori să repet ceea ce ți-am enunțat și în aprilie. Nu mă așteptam să ne cunoaștem, dar mă bucur că am făcut-o. Cred că asta a fost… 365 de zile surprinzătoare, pline de zâmbete, lacrimi, insomnii, refulări, frici, frustrări, promisiuni, minciuni, regrete, epuizări și speranțe.
Îți mulțumesc și mă bucur pentru toată această nebunie necesară, dar mai mult mă bucur de acest moment de rămas bun. Te-aș îmbrățișa, dar ai subliniat destul de clar că nu îți place apropierea fizică, așadar am să respect acest lucru.
Rămas bun, 2020… să ne revedem cu bine doar în poveștile ce vor fi să vină.