Sunt convinsă că am asistat cu toții până acum la situații în care simțeam că nu este corect ceea ce se întâmplă și că trebuie să facem ceva, să luăm atitudine, să schimbăm ceva.
15 DECEMBRIE
Acest mic spirit civic și moral m-a adus într-un spațiu plin de scule și unelte pentru reparat mașini, o grămadă de obiecte pe care nu le mai văzusem până atunci și probabil nu le voi manevra niciodată. Dar, ce am putut recunoaște printre toate acele mașinării și aparate, au fost alte 6 suflete cu aceeași dorință de a ajuta oamenii, precum a mea. 6 persoane care erau ghidate de un motiv diferit, cu o poveste în spate pe care urma să o descopăr în zilele ce urma să ni le petrecem împreună.
Așadar, uită-ne 7 omuleți adunați într-un spațiu care nu are nicio legătură cu scopul întâlnirii noastre, uitându-ne unii la alții și întrebându-ne care e primul pas. Primul pas spre ce? Care e obiectivul? Stai, ce? Da noi de ce am venit aici?
Avea dreptate cine a ajuns la concluzia că cel mai greu este să lucrezi cu oamenii, mai ales când nu înțelegi foarte bine ce trebuie să lucrezi.
16 DECEMBRIE
Primele interacțiuni au fost cele care încet, încet conturau personalitatea, identitatea, caracterul, frustrările și speranțele fiecăruia. Dar în continuare era prezentă acea trăsătură comună care ne ținea pe toți împreună în aceeași cameră: faptul că ne doream să ajutăm alte persoane care aveau nevoie de sprijin.
După ce, pe rând, fiecare am avut propriul moment de atenție și validare, am început împărțirea rolurilor și stabilirea obiectivelor. Atunci când am părăsit camera, cu toții știam ce avem de făcut: unii cumpărături, alții să sorteze haine și jucării, câțiva să centralizeze donațiile primite de la oamenii care au dorit să contribuie, iar alții la împachetat cutii și încărcat în mașini.
Odată ce ajungi să te uiți la fiecare persoană cu dorința și curiozitatea de a o cunoaște, vei ajunge să îi descoperi particularitățile și trăsăturile care o definesc și vei putea aprecia cine este cu adevărat.
17 DECEMBRIE- 19 DECEMBRIE
Încercam să fac ordine în mintea mea , înconjurată de pungi de rafie, saci de plastic, hârtii, cutii de carton, lădițe, markere, tabele, bandă adezivă și nume de familii.
Să spun că totul a decurs conform planului? Ei bine, prima întrebare ar fi: care plan? Cu toții aveam o dorință atât de mare de a reuși și a putea ajuta încât ajungeam să deraiem de la planul inițial, pe care nimeni nu cred că și-l mai aducea aminte. Dar la finalul zilei ne strângeam cu toții în aceeași încăpere unde ne reaminteam ce căutam acolo, plini de praf, înfometați și cu un deficit de ore de somn. Serile scoteau la suprafață partea umană din noi, glumele, imaginația, tachinările, ceea ce ne relaxa și ne oferea timp să ne reîncărcăm resursele.
Să spun că totul a fost lapte și miere? Ar fi puțin dezamăgitor să mint chiar aproape de final. Nu știu la Polul Nord cum e, în nava mamă, dar spiridușii de aici erau mai atipici.
Puteți să credeți și să spuneți ce doriți, dar la finalul zilei, cu toții punem puțin piper în supă, că altfel nu-i bună.
20 DECEMBRIE
Dimineața mă surprinde prin supermarket căutând căciuli de Moș și alte accesorii la fel de prost lucrate și sintetice de la care faci alergie la primul contact cu pielea, dar Moșul are o singură ținută , așadar nu o să lăsăm nicio alergie la poliester să strice bucuria copiilor.
Ajungem la depozit cu costumul și mic dejun pentru toată lumea pregătiți să cucerim dealurile din jurul Clujului. Dacă faci liniște, poți auzi bătăile inimilor fiecărui spiriduș; cu toții entuziasmați , fericiți, speriați de ceea ce urmează. Rămâne un singur lucru de făcut: în mașini, ăăă adică la sănii și la drum!
Ajungem în primul sat bombardați de energie, iar vremea e alături de noi. Prima familie a fost cea care ne-a reamintit, în cazul în care era nevoie, de motivul pentru care ne aflam acolo. Săniile pe marginea drumului, cutiile și pungile în brațe și la vale cu noi să ajungem la primii copii.
Și uite în fața noastră doi ochi luminoși, mari, curioși care erau mirați de faptul că Moșul i-a găsit acolo jos, între două dealuri, și că nu a uitat de ei. În acel moment am uitat de toate trântele, noroiul, gâfâitul și gropile care ne-au provocat, iar întâlnirea cu fiecare familie ne oferea energia necesară să continuăm.
7 ore mai târziu, după un joc de-a v-ați ascunselea printre dealuri, prin ceață, râpe și văi, săniile erau goale, spiridușii aproape leșinați, iar atelierul ne aștepta. Am ajuns înapoi de unde am pornit cu mai puține resurse, dar cu sufletele pline. Stăteam cu toții în camera pe care o umpleam cu glume și râsete cu o zi înainte, doar că acum nu se auzea nimic. Fiecare retrăia experiența zilei în felul lui, dar o emoție era comună: recunoștința.
Mă uitam la fiecare în parte: unii plini de noroi, alții cu hainele agățate, unii cu capul în mâini, câțiva căscând , iar alții zâmbind. Cine a spus că este nevoie de un efort uriaș pentru a aduce oamenii împreună? Este vorba de valori și credințe, emoții și experiențe, de ceea ce avem cu toții în comun: bunătatea. Ne naștem buni, sinceri, loiali, iubitori și protectivi, dar nu știm să alegem experiențele potrivite care să ne influențeze.
Anul acesta am reușit să ajungem împreună la rădăcinile noastre prin această experiență cu jumătate de normă, dar sunt sigură că anul viitor vom face ore suplimentare.
Acum mă uit la tine, tu, cel care citești acest jurnal de săptămână și te îndemn să te uiți înăuntrul tău și să te descoperi. Anul acesta a fost despre alegeri, alegerea fiecăruia dintre noi asupra modului în care reacționăm la ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Nu e târziu, nu e niciodată târziu să alegi diferit. Te rog să nu te folosești de scuza aceasta pentru a-ți argumenta frica și rezistența la schimbare! Pentru bunătate, recunoștință, curaj și afecțiune este mereu timp și va fi mereu nevoie.
Așadar, te provoc… te provoc să începi propriul tău jurnal de spiriduș angajat cu jumătate de normă!