11 martie 2020, ziua în care pare că Pământul a decis că e timpul ca majoritatea oamenilor să se oprească din modul haotic în care își trăiesc viața și să își îndrepte atenția către ei înșiși.
Nu știam că ceea ce era denumit ca autoizolare va deveni o meditație și autoreflecție în masă.
Primele zile au venit precum un concediu, o pauză de odihnă de care corpul meu avea atâta nevoie, iar eu continuam să neg acest lucru, argumentând mereu că este „ doar o perioadă mai aglomerată care va trece”. Dar dacă era doar o perioadă, de ce atunci când m-am întins în pat nu am știut să apreciez un somn liniștitor fără alarma de la ora 5 dimineața, fără 6-7 notificări care să îmi reamintească de toate lucrurile pe care e nevoie să le bifez până la ora 9 când încep să lucrez?
În a patra zi am reușit să adorm cu o muzică de meditație în fundal, să nu mă trezesc deloc în timpul somnului și să las păsărelele și razele soarelui să îmi fie alarma.
Pe zi ce trecea, îmi dădeam seama că această autoizolare se va extinde mai mult decât preconizase oricine, așadar m-am așezat la birou cu calendarul în mână pentru a-mi crea un program structurat, o rutină, o ordine în activități.
Emailurile, telefoanele, terapiile, ședințele, mesele erau toate organizate, dar parcă lipsea ceva. Rămâneau atâtea ore în care nu aveam nimic planificat… apoi am început să răsfoiesc agenda. Ce făceam în restul zilelor în care mă puteam deplasa în afara casei în orele rămase?
…mda. Stând în fața agendei am realizat că nu mă gândisem deloc la activități menite pentru mine. Tot ce era planificat viza specializarea mea, locul de muncă, abilitățile mele, rolurile pe care le am (prietenă, fiică, soră, angajat), dar nu pe mine ca om.
Așadar am început să îmi notez toate cărțile pe care mi le-am cumpărat, dar nu îmi făcusem timp pentru a le citi, toate documentarele de care am auzit, dar nu le-am vizionat. Fiecare își găsea un loc în programul meu zilnic alături de o oră de mișcare fizică, meditație și timp pentru scris articole sau gânduri.
La finalul zilei m-am întins în pat… Mă simțeam împăcată, liniștită. Acum programul meu era complet. Mi-am dat seama că în goana pe are o aveam după sarcini, terapii, soluții pentru problemele mele sau ale altora, m-am pierdut pe mine. Simțeam nevoia să îmi cer iertare, așa că am făcut-o.
Am cerut iertare de la corpul meu pe care l-am neglijat de fiecare dată când încerca să îmi spună că am nevoie de odihnă și reîncărcare, că nu e nevoie să îmi ocup fiecare oră a zilei cu o activitate și că am nevoie de pauze pentru a rezista, iar eu continuam să mă împotrivesc.
Am cerut iertare de la mintea mea pentru că am amăgit-o luni de zile cu liste întregi de cărți, filme, documentare, discursuri și interviuri pe care promiteam că i le voi oferi, dar niciodată nu se aflau pe lista priorităților. Îmi pare rău că mereu îi ceream mai mult și mai mult, dar nu îi ofeream informații noi care să o ajute.
Am cerut iertare sufletului meu pe care l-am pus într-un colț și am continuat să îl hrănesc cu amintiri, sperând că acestea sunt suficiente pentru a-l ține în viață și pentru a-i menține credința vie, iar apoi îl certam mereu când simțeam că nu e prezent. Îmi pare rău că nu i-am oferit conversațiile de care avea nevoie pentru a se descărca, pentru a înțelege anumite experiențe și nu i-am oferit suportul de care avea nevoie.
A fost nevoie de o oprire bruscă, dură și impusă pentru a conștientiza că în acest labirint pe care l-am creat pentru a afla adevărul absolut, m-am pierdut pe mine și nici măcar nu am realizat.
Cine s-ar fi gândit vreodată că o declarație pe proprie răspundere, o mască chirurgicală, două mănuși de unică folosință și mirosul gelului antibacterian mă vor întoarce cu fața spre mine după atâta timp?